Economice şi sociale, dar politice

I. Despre inegalitate, PSD şi opoziţie

Raportul de venituri între prima şi ultima chintilă (între cei 20% cei mai bogaţi şi cei 20% cei mai săraci) a fost în România, în 2018, de 7,2. E al doilea cel mai ridicat nivel al inegalităţii sociale din UE, după Bulgaria.

Suntem o ţară în care sărăcia scade treptat – mult mai lent decât ar trebui şi decât o cere publicul -, dar în care inegalitatea socială se menţine la cote extrem de ridicate.

De la PSD n-am pretenţii, dar opoziţia, mai ales USR şi PLUS, ar trebui să înţeleagă două lucruri dacă vrea să ajungă la putere şi să se menţină acolo mai mult de un ciclu electoral, adică dacă vrea să câştige puterea şi altfel decât din întâmplare, profitând din când în când de momente de furie anti-PSD:

1. Combaterea sărăciei trebuie să fie o prioritate, cu atât mai mult cu cât de o grămadă de ani e o prioritate pe agenda publicului. Pentru o ţară ca România, politicile de combatere a sărăciei (da, alea redistributive) sunt politici de dezvoltare şi de consolidare a pieţei interne.

Oricât de mult aţi iubi întreprinzătorii şi oricât de încremeniţi aţi fi în proiectul trickle-down, mai devreme sau mai târziu va trebui să înţelegeţi şi să acceptaţi că nicio firmă nu poate vinde nimic dacă potenţialii clienţi sunt prea săraci pentru a-i putea cumpăra bunurile sau serviciile.

2. Combaterea inegalităţii sociale trebuie să fie o prioritate. Orice excludere – din motive de sex, de orientare sexuală, de limbă, de culoare a pielii, de nivel de venit, de handicap, de vârstă şamd – e infinit mai costisitoare din punct de vedere economic decât incluziunea şi deschiderea faţă de celălalt.

Nu putem să ajungem o economie dezvoltată şi o societate normală la cap fără politici de combatere a sărăciei şi fără politici de combatere a inegalităţii şi a excluziunii sociale.

Vreţi o ţară ca afară? Susţineţi-vă semenii şi ajutaţi-i pe toţi să crească. Exact asta fac societăţile dezvoltate, pe care pretindem că le avem ca model.

Atunci când opoziţia va înţelege lucrurile astea, PSD va deveni irelevant.

II. Rupturi şi continuităţi

Ororile care par să ne indigneze în ultima vreme – de la complicitatea dintre autorităţi publice şi reţele de trafic de persoane, la situaţia cumplită a persoanelor instituţionalizate sau la indiferenţa abrutizantă faţă de celălalt, mai ales când celălalt e vulnerabil – nu sunt noi deloc. Sunt vechi de zeci de ani, unele dintre ele de sute de ani. Ele compun imaginea arhetipală a societăţii româneşti şi a aşteptărilor ei.

Ce e nou, însă, e faptul că o minoritate semnificativă a societăţii începe să considere indezirabile toate ororile astea care până de curând intrau în categoria "asta-i viaţa, n-ai ce să faci".

Ce e nou, altfel spus, e apariţia unei noi sensibilităţi sociale – care nu îşi găseşte reprezentare politică în vechile partide. De aici şi apariţia partidelor noi, cu bunele şi cu relele lor. Vechile partide – PSD, PNL, UDMR, ALDE etc. – sunt prinse pe picior greşit din punctul ăsta de vedere. Ele sunt reprezentantele lumii româneşti aşa cum era ea până de curând – ale lumii lui "asta-i viaţa, n-ai ce să faci".

De aici şi stângăciile, şi excesele retorice ale politicienilor din vechile partide faţă de cei care şi-au însuşit noua sensibilitate socială şi faţă de reprezentanţii lor din zona civică sau politică. Se vede limpede din reacţiile lor că nu ştiu cum să se raporteze la noua sensibilitate socială, manifestată preponderent în urbanul mare, că pentru ei totul e o mare surpriză, că nu înţeleg nimic şi, ca atare, nu-şi pot explica ce văd.

Asta e singura diferenţă remarcabilă dintre societatea românească de azi şi, să spunem, cea de acum 10 ani.

În rest însă, când vine vorba de cultură politică, diferenţele dispar. Cultura politică şi, în consecinţă, aşteptările politice ale membrilor sau simpatizanţilor USR, PLUS sau Demos nu diferă cu nimic de cultura politică a membrilor sau simpatizanţilor PSD, ai PNL, ai UDMR sau ai ALDE.

Vedem pretutindeni aceeaşi prudenţă (mă exprim delicat) faţă de democraţie şi faţă de extinderea ei, aceeaşi preferinţă faţă de soluţii şi personaje mai degrabă autoritare, acelaşi accent pus pe personalizare în detrimentul regulilor şi proceselor – şi, în fine, aceeaşi preferinţă pentru crearea şi reproducerea de structuri clientelare.

Din perspectiva asta, societatea românească nu s-a schimbat deloc în ultimii 150 de ani, să zicem – sau, dacă preferaţi, schimbările sunt mai degrabă nesemnificative.

Din perspectiva asta, noul electorat şi noua politică nu diferă cu nimic de vechea politică. Noul aici chiar nu există – sau dacă există, el e doar încă nesemnificativ.

Va fi foarte interesant de văzut, de aceea, ce dinamică politică va genera combinaţia asta dintre o sensibilitate socială nouă şi o cultură politică veche (indiferent de vechimea sau de noutatea partidelor).

Sorin Cucerai este traducător şi publicist