Educabili?

Nu, nu vrem să fim mândri de ea, ci să nu ne fie ruşine cu ea. Dar asta, fără ansam­blul adecvat, în van, nu se poate!

* Ruşine, este aşa ceva posibil? În situaţii deosebite, chiar da. Un caz. În urmă cu destui ani, în gară la Tübingen, m-a întâmpinat o veche prietenă de (cândva) din Iaşi, Luminiţa Fassel, fostă profesoară de Romanistică la Cuza, plecată prin 1987 în Germania, cu soţul său, regretatul acum Horst-Helge. Într-o scurtă adăstare pe peron şi în drum spre staţia de taxiuri, destule manifestări de bucurie, chiar exclamaţii şi onomatopee! În limba naţională, fireşte, chiar cu accente moldo-ieşeneşti etc. Dar, când să ne urcăm în maşină, Luminiţa o ia pe franţuzeşte şi mă previne că, mai ales pe drum, nu e bine să vorbim româneşte, s-ar putea să avem probleme cu şoferul (cu niscai exemplificări).

* Chiar aşa? Un asemenea prestigiu al Românei printre nemţi? M-am convins că este posibil. În oraşe din sudul Germaniei, mai ales aici, se aciuaseră numeroşi turci şi destui români, ambele etnii cu un prestigiu mai mult decât îndoielnic. După cum m-am putut convinge apoi, după informaţii şi destul de puţin elegante recomandări, tipărite în limba română, afişate pe mici panouri foarte vizibile din zona gării. Era locul unde se adunau ai noştri pe seară şi în zile de sărbătoare, la o şuetă, la un sfat, crănţănind seminţe de bostan! Aşa deci: gară, şoferi de taxi; da, se potrivea!

* Aşadar, în ceea ce îi priveşte pe străinii de rând, ruşinea ar putea însemna doar sunetul limbii române, mai ceva ca fizionomia şi vestimentaţia, şi nu avem cum lupta cu repulsii incontrolabile. Iar în ceea ce îi priveşte chiar pe ai noştri, avem, în discursul public, destule mostre de adevărată înjosire a limbii, cu sfidarea bunului-simţ, nu doar a bietelor reguli ale acordului subiectului cu predicatul, cu ignorarea sensului de bază al vechilor cuvinte şi cu strivirea dezinvoltă a neologismelor. Aspecte de care ne tot ocupăm mereu, poate numai pentru a depune o mărturie contemporană.

* Nu putem oare? Dar cum pot oare unii din „fraţii“ noştri de gintă, cei din Val d’Aosta, să se descurce onorabil în franceză (la şcoală şi pe la instituţii), desigur excelent în italiană (acasă şi pe stradă), dar şi în dialect german, pe la exploataţiile forestiere de prin Elveţia, unde mulţi lucrează curent (e drept, acolo folosind destul de puţine cuvinte). Ne-am convins, cândva, stând de vorbă, în tren, dinspre Lyon spre Roma, cu un inginer italian (care, din liceu, ştia şi versuri în latină, dar eram doar noi doi într-un compartiment!). Iar ai noştri, cei de prin Parlament, să nu poată deosebi oare între vulgara (sau gestica) de pe-acasă şi registrul public cuvenit locului în care s-au trezit?

* Ce ne mai ameninţă? Mai nimic, dar, mai întâi, să nu se impună, prin vreo schimbare de minister, generalizarea unor tuşeuri ale romglezei! Întrucât de rezultatele ofensivei valaho-moldo-ardeleneşti ne mai poate feri impresia (permisivă) a stilisticii, în al doilea şi în al o sutălea rând ne ameninţă inculţia (vorba unui fost dom’ colonel de la „catedra militară“, ce vorbea după reglementul limbii ostăşeşti). Adică vulgaritatea, violenţa nemotivată, logoreea stupidă a invitaţilor la diferite emisiuni TV, toleranţa complice sau inconştientă a moderatorilor (adesea doar agresivi).

* Ce ne asigură, ce ne-ar îndreptăţi speranţele? Presa bună, de tipul „Capital“, „Ziarul financiar“, „Bursa“, ca să nu mai vorbim de „România literară“ şi „Dilema“ sau de cărţile tipărite de „Humanitas“, „Polirom“ sau „Paralela 45“. Şi ne mai dau speranţe, reale, vorbirea şi reacţiile verbale în dialog ale celor instruiţi prin străinătăţi, la întoarcerea în ţară, după ce s-au obişnuit cu exactitatea şi precizia exprimării, indiferent de idiom, cu prudenţa atragerii în discurs a termenului tehnic, cu bucuria comunicării performante. Şi, iarăşi, ne mai dă speranţe internetul, prin postări ale celor interesaţi de corectitudinea şi chiar de eleganţa limbii.

* Şi ar trebui ca… educatorii în ale limbii corecte şi adecvate să conştientizeze existenţa mai multor niveluri ale ţintelor cultivabile. Şi să se manifeste ca atare. Fără false pudori în raport cu binefacerile elitismului; pe vremuri se spunea că băutorii înşişi se deosebesc după preferinţe şi posibilităţi, în ceea ce priveşte şampania, vinul de regiune, sifonul cu sirop şi doar sifonul (costa 25 de bani paharul!).

* Personal, dar egoist! Nouă, ne rămân poate câteva zeci de mii de cuvinte şi de turnuri acoperite, spre a fi… descoperite tuturor, pe câteva sute de cicluri-articole! Dacă şi alte împrejurări rămân favorabile.

* Încet-încet, dar consecvent, probabil toţi suntem educabili.

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi