Elogiu dosarului cu şină

Bănuiesc că titlul e suficient de contrariant ca să atragă atenţia cititorilor, doară dosarul cu şină a devenit pe la noi simbolul unei birocraţii încremenite în hârtii peste hârtii şi reticentă, cum ar veni, la modernizare, la digitalizare, la, altfel spus, virtualizare.

Nimic de spus, apariţia internetului a revoluţionat profund vieţile noastre şi nu poate nimeni nega importanţa acestuia, faptul că fără internet nici nu ne mai putem închipui existenţa noastră, nu-i aşa? Iar cel târziu de la izbucnirea pandemiei Covid 19, parcă chiar bună parte din viaţa noastră, din activităţile multora dintre noi, din legăturile cu instituţii de stat ori private (autorităţi, bănci) a trebuit să se mute online, în mediul virtual – mediu care, cum necum, ne-a ţinut conectat unii de alţii, de realitate, adesea peste mări şi ţări.

Dar am pomenit de viaţa noastră? De realitate? Oare care viaţă? Ce fel de? Oare care realitate? Ce fel de?

Sincer să fiu, dincolo de plata online a facturilor, dincolo de „răsfoit” niscaiva presă online, de intrat pe Facebook, eu unul am refuzat orice invitaţie (cele câteva) de-a participa la vreun eveniment „virtual”, deci de la distanţă. Asta, pentru că nu prea cred în realitatea unor asemenea „întâlniri” (vorba romanului lui Kundera, Viaţa e în altă parte…), dar şi pentru că, mai nou, refuz conştient virtualizarea vieţilor noastre, de vreme ce pare să existe un curent serios care încearcă să ne-mpingă în fel şi chip spre un soi de păienjeniş virtual din care nu văd cum am mai reuşi să ieşim fără a ne pierde ca fiinţe reale, vii şi dornice de viaţă reală.

Căci tendinţa spre o digitalizare (virtualizare) totală a relaţiilor, a existenţelor noastre nu poate fi decât expresia unei încercări interesate de-a ne prinde-n genul acesta de „supraveghere de tip panopticum” (Andrei Vieru, Elogiu frontierelor. Mic tratat de libertate, Humanitas, 2021) şi de captivitate, pe scurt.

Să luăm exemplul plăţilor: ne place tot mai mult să plătim cu cardul? Foarte frumos, nicio problemă. În curând or să apară însă şi servicii de care nici nu vei mai putea beneficia dacă nu poţi plăti cu cardul. Şi treptat vor dispărea şi cashul (ofensiva a început deja, chiar şi-n România). Justificarea eliminării plăţilor cash este, aparent, desigur, una cât se poate de convingătoare (cu atât mai mult acum, în pandemie, cu toate limitările de contact real, pe viu): e mai ieftin şi mai sigur pentru toţi, başca luptăm eficient, vorba aia, împotriva evaziunii fiscale, a corupţiei, a banilor negri ai mafiilor de tot soiul!

Atâta doar că banii gheaţă reprezintă, totuşi, una din redutele libertăţii noastre personale. Şi o plasă de siguranţă. Ia să ne-nchipuim ce s-ar întâmpla în cazul în care cade tot, fie şi doar pentru două-trei zile: o măreaţă pană de curent, de pildă, ori un atac cibernetic devastator al unui nebun ori al unor cyber-terorişti şi toate instituţiile s-ar bloca, ioc internet, ioc toate cele, iar vieţişoarele noastre virtuale s-ar dezumfla ca nişte biete baloane rămase fără aer (cald)!

Moment în care, poate, unora ni se va face dor de realitatea palpabilă a dosarului cu şină… Pe care-l invoc, desigur, strict ca un simbol al realului real, asigurător, în ideea că ar trebui să ne dorim cu toţii să existe în continuare, la fel ca în cazul banilor, şi o alternativă la tot ce-i digital respectiv virtual. Ca plasă de siguranţă.

Michael Astner este poet, traducător şi publicist