Eminescu, poet familial

Prima oară am auzit de Eminescu atunci când, noi neştiind buchiile, mama ne-a citit, mie şi fratelui meu, Luceafărul. Dintr-o carte cu foi îngălbenite, fără poze (ceea ce ni se părea meschin), cu scoarţe albastre rufoase, pe care o folosise şi ea cât fusese elevă. (Mai târziu am observat că avea o prefaţă a unuia cu un nume ciudat de tot: Perpessicius.) Ca să înţelegem, ca să avem răbdare, că poemul era lung pe atunci (azi li se pare la fel de lung copiilor mei), mama întrerupea lectura şi ne mai explica, ne mai rezuma, ne mai povestea. Ţin minte perfect totul: era iarnă, soba dogorea, în dormitorul nostru se scurgea o lumină murdară, nevolnică, de la un bec cât un ou de bibilică, alimentat (oul!) de la o baterie de tractor. Improvizaţiile anilor ʼ80! Paginile mici ale cărţii, palide, abia îşi făceau văzute literele de plumb. Şi totuşi, din obiectul acela atât de umil ieşea ceva care ne uimea. O poveste cum nu mai auzisem. Ieşea un fel de muzică alcătuită din cuvinte. Primul meu contact cu poezia lui Eminescu a stat, deci, sub semnul fascinaţiei. Şi îmi induce şi acum o stare de bine. Aşa că, pentru mine, înainte să fie al lui Eminescu, Luceafărul e poemul mamei mele, intim legat de vocea ei. Şi acum mi se întâmplă să îl citesc cu vocea ei. Despre nici un alt poet nu pot spune ceva asemănător! Nu ştiu cât de „naţional” este Eminescu, dar pentru mine şi, sunt convins, pentru atâţia alţii el este un poet familial! Versurile lui fac parte din cele câteva ingrediente speciale, de neuitat, ale copilăriei. Înainte de a avea comerţ hermeneutic sau cultural cu poezia lui Eminescu, înainte de a fi conştient de opera sa în versiunea ei instituţionalizată, canonică, am avut o relaţie de o intimitate specială cu ea. Asta l-a făcut, de la bun început, înaintea unor lecturi şi relecturi intense, specializate, înainte de a parcurge mii şi mii de pagini despre scrisul lui, un poet „al meu”. În fond, cam despre asta e literatura adevărată…

***

Fireşte, ceea ce povestesc nu e o experienţă singulară. Înainte de a ajunge la un Eminescu deformat prin şcoală, mulţi au ajuns, în cel mai firesc mod cu putinţă, la versurile sale acasă. Ceea ce demonstrează că Eminescu este un poet viu! Într-un splendid eseu, care mă emoţionează de câte ori îl recitesc, intitulat Eminescu, semn de carte, scriitoarea Mariana Codruţ evocă o experienţă similară. Altă generaţie, alt mediu social, altă lume: aceeaşi legătură cu Eminescu prin intermediul mamei, care avea un cult pentru poezie. Părinţii, ţărani nevoiţi să trudească de dimineaţa până seara pentru a stoarce pământului puţinul care le permitea supravieţuirea, îşi găseau refugiul în poeme: „Eminescu rămânea pentru noi, copiii, un nume dintr-o carte, în timp ce pentru «bătrâni» el însemna pur şi simplu un semn din însăşi cartea vieţii lor: când se simţeau mai copleşiţi, mai nimiciţi de greutăţi, dădeau repede filele zilei, până îl regăseau pe tânărul romantic, şi privirea li se încălzea: prin poeziile lui, se detaşau de pămîntul negru şi se ridicau în lumină. Deveneau adică, şi ei, oameni!”

Iată o trecere a poeziei eminesciene din generaţie în generaţie pe care nici un studiu nu o poate aproxima. Dar ea a existat, zeci şi zeci de ani. O fi contat şi ea în drumul ăsta poticnit al nostru către Centenar! Şi, în felul acesta, având girul mamei, poezia eminesciană a devenit credibilă şi adevărată. Când l-am întâlnit în manuale, nu a fost o întâlnire cu un necunoscut, ci cu unul de-ai casei.

Indiferent de vremile tulburi, de spaimele sociale, indiferent de încercări, Eminescu a fost acolo. Mai ales la greu. Nu ştiu dacă azi, la bine (naunţez: la mai-puţin-rău) se mai întâmplă aşa.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi