Caută 
1 MIN
Am citit în ultimele zile o mulţime de articole pe tema invalidării mandatului de primar al lui Andrei Năstase: nici unul care să n-o scalde în câteva ape ori să nu fie maniheist. În funcţie de tabăra din care provin, acuză guvernarea (care a gâtuit democraţia, a furat votul, a săvârşit incredibila ingerinţă în actul justiţiei ş.a.m.d., ca să citez câteva dintre sintagmele care bântuie acum prin zonă, preluate cu juma' de gură de câte un oficial gen Mihalko, şeful Delegaţiei UE în Republica Moldova) sau, în contrapartidă, înfofolesc aferat lamentourile potentaţilor cum că tărăşenia, vezi-doamne, loveşte în ei, e în joc credibilitatea lor pe plan european, bla, bla.
N-a lipsit mult – semn totuşi bun pentru breaslă – să apară, altfel atât de firească, întrebarea cui prodest? Am aşteptat să văd dacă păşeşte cineva pe acest culoar, aparent extrem de promiţător. Identitatea beneficiarului ar descuia, concomitent, prin graţia unei prestidigitaţii ce pare doar apanajul unor iniţiaţi, toate lacătele pe lângă care orbecăim acum. Un indice ar fi remarca oligarhului (unii, analişti impozanţi, cu trecut de consilieri pe la case mari, dau substantivul cu majusculă: încă mai suntem la etapa obedienţei grafice), într-un interviu acordat deunăzi „Timpul”-ului, cum că li s-ar fi făcut mari presiuni, mai ales din exterior, ca să-i aducă pe magistraţi în simţiri. Dar cum am fi putut constrânge justiţia, ce-ar fi zis umanitatea văzându-ne că ne pretăm la una ca asta? O decoraţie peste sordidele realităţi domestice, pe care să-şi pironească privirile nenii de pe aiurea, tare îngrijoraţi de soarta democraţiei indigene. Un fel de mică diversiune, căreia nu-i găsesc alt rost decât să abată atenţia şi să mai tragă de timp până-i răpune canicula pe inflamaţii din faţa Primăriei.
Dacă punem problema în termeni geopolitici, nu în cei ai statului de drept şi ai democraţiei, utopii care încă n-au prins corp pe-aici, sau, şi mai naiv, ai moralei, defunctă încă zorii podurilor de flori, te izbeşte brusc prezumţia că autotputernicul, cu miliardele şilocotenenţii săi, e de fapt un nevolnic, mai abitir decât cei despre care presa zice estetic că i-a capturat. Nu este ipoteza mea: nişte fapte, cum ar fi, de pildă, anumite escapade peste Ocean, unde e primit de tipi care parcă au ce face pe mapamond, suspecta consecvenţă cu care iese mereu basma curată din daravere care au în pandant câte o fiară din Kremlin, induc ideea unei tranzacţii oculte, încheiată departe în desişul aparenţelor, al zâmbetelor şi sibilinicelor diplomatice. Pentru că nu mai suntem demult (şi poate nici n-am fost vreodată) strugurele ăla de poamă de pe harta Uniunii despre care vorbea odinioară, cu stupidă candoare, Petru Zadnipru („Ţara mea, Moldovă-mamă, / Vatra doinelor străbune, / Ca un strugure de poamă / Stai pe harta Uniunii”); ci, exact, un cap de pod, sau o zonă de interes, o regiune blestemată, oricum, pe care şi-o dispută cum pot carnasierii planetei.
De la înălţimea asta, oligarhul, pe care imaginarul politic local l-a supradimensionat până în tării, ar putea fi, bine-mersi, un vechil însărcinat cu supravegherea (sau, mă rog, monitorizarea, spre a ţine pasul cu stilistica momentului). În economia acestui scenariu (cu asta operăm în lipsa certitudinilor instituţionale), nu e un capăt de ţară să sacrifici, chit că a fost ales prin vot direct şi respectul rigorilor, încă vagul (dar staţi că apele se limpezesc!) gadget al ruşilor în areal. Când tot repetăm, online şi pe print, ori pe la televiziunile emiţând de partea cealaltă a baricadei, că Năstase ar fi „liderul opoziţiei proeuropene”, bine ar fi s-o facem în ralanti: ajută să vezi enormitatea din spatele unor truisme.
Ghenadie Nicu este corespondentul „Ziarului de Iaşi“ în Republica Moldova
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
