Eroi „eclipsaţi” de pigmei tupeişti?!

Un titlu care pleacă de la întrebarea pusă la aniversarea, în iulie 1922, a cinci ani de la istorica bătălie, crucială de la Mărăşeşti, de către Mareşalul francez Foch, invitat de onoare al României Mari la festivităţi: "Unde este Generalul Prezan?". Sortită, această legitimă interogaţie, să rămână fără vreun alt "răspuns" decât doar "o linişte, deopotrivă de stânjenitoare şi acuzatoare", cum se citează din Grigore Stamate şi Mihai Hodorogea, Viaţa Mareşalului Prezan (Bucureşti, Ed. Axioma Print, 2015).

"Vroiesc a vedea ce mai face şi cum se mai prezintă unul dintre cei mai mari strategi ai Primului Război Mondial, cel căruia Antanta, ca şi România, îi datorează atât de mult!", după aceeaşi sursă, explicaţia (în traducere desigur) întregitoare – şi memorabil evaluatoare – implicită întrebării ieşite din nedumerirea celebrului oaspete străin: de a nu-l vedea pe eroul român niciunde, în mulţimea personalităţilor prezente, absent aşadar ("uitat"?) din "lista participanţilor". Un lucru absolut de neînţeles pentru ilustrul francez (inclusiv pomenita tăcere-"răspuns"), silit de situaţie să le amintească tuturor că "o ţară – fie ea mare sau mică – întotdeauna este judecată după cum ştie să-şi cinstească eroii". Amară, dar cuvenită lecţie, nu?

Şi nu numai pentru atunci şi acolo, ci şi pentru acest "azi", mai cuprinzător, al nostru, din perspectiva şi din orizontul căruia scriitorul basarabean reia, cu deplin temei şi profund convingătoare vibraţie de suflet românesc, întrebarea de odinioară. Cu propriile sale cuvinte: "Unde este, dacă mai este şi cât mai este din gloria, faptele şi testamentul mareşalului Constantin Prezan (1861-1943)? Or, câtă recunoştinţă rămâne în zilele şi faptele urmaşilor săi, în ritmurile fiinţiale ale României moderne?". Sună grav? Da, însă perfect justificat. Şi de dorit ar fi: şi trezitor.

Răspunsul, de data asta, la propriile întrebări e în actuala stare a "ansamblului memorial" de la Schinetea-Dumeşti din judeţul Vaslui, fără a uita nici avatarurile, "istorice" şi ele, altfel, ale Conacului Mareşalului ca şi în "chemarea dârză «Pe aici nu se trece» gravată" în munţi, la Slănic, Tg. Ocna şi în Pasul Oituzului, în generozitatea dezinteresată priitoare unor şcoli de ţară, mănăstire, biserică, spital, mică gară feroviară rurală. Ori în rolul jucat de general în dezarmarea "comitetului revoluţionar bolşevic" (din armata rusească de la noi) urzitor de planuri de "Republică Sovietică", la Socola, în ridicarea moralului armatei române şi contracararea a "3 pericole bolşevice: la Iaşi, Chişinău, Budapesta", în încă enigma Memoriilor sale pierdute, în evitarea, până la capăt, a oricărei pervertiri politice.

Sau, în sinteză emblematic dăinuitoare, exemplară: "Pentru că regăsindu-l pe Domnia Sa, pe Strategul şi Soldatul Întregirii Neamului, de fapt ne regăsim pe noi înşine", cum pe drept cuvânt scrie Ion Hadârcă. Vorbe "mari"? Mari să fie, da, căci nu-s deloc goale: "Pentru că sacrificiul lor nu a fost pentru faptul uitării, al risipirii hotarelor, al războiului româno-român, nu! Este sacrificiul suprem pentru dăinuirea noastră în Timp. Pentru pământul României Unite Ei, Eroii, au fost ca să fim! (subl. – N.C.).

Înaripate şi nobile cuvinte, pline de miez şi de discret sugerate (dar de neignorat) accente de implicită batere a "obrazului" multor mankurţi, profitori – impostori şi batjocoritori de azi, prin faptele, mentalitatea şi limbajul lor, ai Istoriei nostre, ai memoriei Eroilor ei autentici, celebri ca Mareşalul Prezan sau anonimi ca mulţimile de morţi ai noştri de pe toate fronturile războaielor în care au luptat, jertfe pe care nu avem dreptul să le uităm, să le expunem unei iresponsabil "tolerate" zeflemele de doi bani, nici imposturii "festive", "solemne" a unor Tăriceanu, Dragnea, "baronul" Oprişan şi atâţia alţii de acelaşi "calibru" moral şi politic, pozând – vă amintiţi? – la TV pe fundalul Mausoleului de la Mărăşeşti. Spectacol mediatic de exhibare lăbărţată a "imaginii" unor pigmei tupeişti, propulsaţi de maşinăria de partid la ranguri şi demnităţi de care istoriografia viitoare va avea pentru ce să roşească. Şi toate astea în context de Centenar al României Mari, datorată tocmai uitaţilor ei Eroi. Aţi auzit în acel an numele Mareşalului Prezan rostit cât ar fi meritat şi cum i s-ar fi cuvenit?

La urnele viitoarelor alegeri, întrebarea capitală, firească: pe mâna cui dăm România, datorată Eroilor trecutului nostru, nu numai din războaie, dacă e să nu uităm că "Ei au fost ca să fim".

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Alexandru  Ioan Cuza" din Iaşi, critic şi istoric literar