„Eu cu cine votez?”

Un schimb de replici greu de anticipat arată cât de jos a ajuns pătura care administrează ce a mai rămas din ţara asta şi pe oamenii care mai sunt în ea. S-a întâmplat vinerea trecută, când primarul Iaşului şi premierul României au dialogat, dacă se poate spune aşa, prin intermediul presei.

Unde-s autostrada, şoseaua de centură, spitalul regional de urgenţă?, a întrebat Mihai Chirica.

Cum a reuşit dânsul, ca bugetar, să strângă 250.000 de euro pentru casa trecută pe numele copilului?, a întrebat Viorica Dăncilă.

Dar cât ne costă pe noi un asemenea dialog? E nimicul naţional faţă cu nimicul local. Şi măcar de-ar fi numai promisiunile goale, nepuse în practică. Or, tocmai nerealizarea lor înseamnă o frână în orice, de la creşterea confortului zilnic al oricărui individ (înainte i se spunea nivel de trai), până la o dezvoltare evidentă (numită uneori şi durabilă), resimţită de oricine. În câteva zile, oamenii se vor îmbulzi la graniţa de vest, aşa cum fac la sfârşitul fiecărei veri din ultimii 20 de ani, de când ţările vest-europene au început să renunţe la vize. Abia aici e o primă măsură a bunăstării din România. Vreun vinovat pentru politica păguboasă din tot acest timp? Dimpotrivă, doar premiaţi – lefuri şi indemnizaţii uriaşe, pensii speciale sau măcar joburi călduţe, dacă privilegiile s-au terminat. Totul fără vreun criteriu de performanţă măsurabil şi palpabil.

La ieşeni acasă, e sărbătoare în administraţia locală când se termină de pus borduri noi pe cine ştie ce străduţă, când se mai amenajează un părculeţ sau când se făţuieşte o clădire veche de pe care cade tencuiala. Dacă nu e pusă la pământ, ca să facă loc unui turn fără parcare. Alţii şi-au transformat de mult centrul vechi într-o bijuterie arhitecturală nouă-nouţă ori s-au înconjurat cu parcuri industriale, iar acum sunt la etapa îmbunătăţirii confortului cetăţeanului prin adaptarea oraşului la nevoile lui.

În plan regional, pentru ieşeni e o performanţă să poată ieşi din oraş în câteva minute prin Bucium sau să nu fie prinşi în ambuteiajele din Podu şi Târgu. Chiar şi aşa, pe drumurile înguste se ajunge mai repede în Paşcani sau la Roman decât cu trenul. Pentru destinaţii mai îndepărtate, soluţia rămâne aeroportul, deşi nici aici nu s-a mai făcut nimic de mai bine de patru ani.

La scară naţională, România lucrului bine făcut s-a transformat în România lucrului nefăcut. Actualul preşedintele merge acum pe sloganul "Pentru o Românie normală". Banal şi parcă în ciuda avertismentului primarului Oradiei: "Votul anti-PSD de la europarlamentare nu e un cec în alb". Dar, cu mai puţin de trei luni înaintea primei runde a prezidenţialelor, ceilalţi – abia posibili! – candidaţi nici măcar atât nu au.

Repetarea mitingului din 10 august la o scară de zece ori mai redusă decât anul trecut e un prim semnal că zgomotul şi aşa ineficient de pe scena politică e tot mai puţin băgat în seamă. De alegerile locale din iunie viitor nici nu se vorbeşte. Până şi paginile de internet ale liderilor administraţiei locale, mihaichirica.ro şi maricelpopa.ro, sunt îngheţate din 2016. Iar parlamentarele sunt încă şi mai departe. Pentru ambele scrutinuri, abia se identifică sforile care urmează să fie trase.

Dar după 2020 urmează ceva ce România n-a mai avut de peste un deceniu: un mandat de patru ani fără niciun fel de alegeri. O şansă rară să fie puse în practică proiecte coerente. Din păcate, dinspre partide nu se întrevede vreo grijă: niciunul nu are un program de guvernare. Dacă crede cineva că mai e timp să întocmească unul, să adune şi ultimii 30 de ani.

Publicitate și alte recomandări video