Eufemismele (VI)

Ajungem acum la un domeniu de referință în care fenomenul propriu-zis al eufemizării, adică, altfel spus, al „îmblânzirii” denumirii directe a unor realități, obiecte, obiceiuri, persoane etc., cu ajutorul unor alternative discursive sau designative (metafore, sinonime, substituții lexicale etc.), atinge o ingeniozitate creatoare vecină cu limba poeților. Este vorba despre argou, care poate fi definit ca un limbaj sau un cod specific diferitelor grupări din lumea interlopă, al infractorilor de tot felul, hoți, tâlhari, escroci, locatari perpetui ai aresturilor polițienești sau ai așezămintelor penitenciare. Scopul acestui „limbaj pieziș” este dublu: pe de o parte, spre a ascunde de profani conținutul mesajelor schimbate între membrii grupării și, pe de altă parte, spre a da un înveliș de onorabilitate fiecăruia dintre membrii grupării, clanului sau cârdășiei respective. Așa încât, aflat între ai lui, hoțul, tâlharul și escrocul nu mai este hoț, tâlhar sau escroc, ci ceva mult mai select și mai nobil, de exemplu chichițar, caramangiu, julitor, smardoi, șmenar sau chiar, culmea ermetismului afectuos, o maradonă. Dacă se întâmplă ca hoții să aparțină „claselor superioare”, mai mult sau mai puțin „educate” (funcționari ai statului, parlamentari, miniștri, bancheri, „manageri” etc.), atunci ei își păstrează privilegiile și în sfera limbajului, bucurându‑se de apelative precum rechini, barosani sau, la modul generic, gulerele albe.

Pentru a ucide, pușcăriașii au inventat substitute lexicale transparente ca înțeles, precum a achita, a anihila sau a face felul, iar crima propriu-zisă devine o afaceră umedă sau o suprimare. Este inclusă probabil, în acest tip de substituție lexicală de tip eufemistic, și încercarea (semiconștientă) a pușcăriașilor de a‑și liniști cumva conștiințele, prin banalizarea răului din crimele lor. Pușcăria însăși „beneficiază” și ea de rebotezări eufemistic‑afective, precum diminutivul mititica, sugestivele expresii la răcoare și la zdup, mai vechile bulău și pârnaie, sau mai recentele opreală, ospiciu sau stațiune balneară; ba încă și prin facultate sau academie își dezmiardă infractorii refugiul lor cel mai sigur.

Seria cuvintelor și a expresiilor pentru a fura este, în tezaurul argotic, foarte lungă; rețin câteva, din memorie: a pune mâna, a juli, a șterpeli, a scutura cuiva cojocul, a buzunări, a smântâni, a vămui, a agăța, a avea mâna lungă, a buli. Un rafinament expresiv „înduioșător” remarcăm la eufemisme pure precum a fermeca, a încânta, a vrăji, toate cu sensul denotativ ‘a fura’, iar la altele, precum a sifona și a achiziționa, nu este greu să remarcăm o contaminare ironică cu lumea afacerilor. Pentru a se referi la bani, obiectul primar al „profesiei” lor, lista pe care infractorii o au la îndemână este, practic, veșnic deschisă. O rapidă și sumară încercare de clasificare ne conduce la distingerea categoriei numelor unor monede mai vechi, actualizată ad hoc, precum taleri, galbeni, creițari, mahmudele, guldeni, de cea a cuvintelor sugestive, dar opace, precum biștari, mangoți, marafeți, parai și lovele; se adaugă unele metaforizări „culinare”: mălai, cașcaval.

Foarte lungă este și lista cuvintelor prin care polițiștii sunt firitisiți de interlopi, utilizarea metaforică a unor nume de animale sau păsări fiind, în acest sens, cea mai productivă: caraliu, gabor, caschetar, huidumă, hingher, dar și scatiu, sticlete, grangur, copoi, curcan, balaur și berbec, culminând cu genialul substitut îngeraș. Polițistul ca îngeraș! Aferim!

Întrucât mica sau marea corupție este acceptată de mulți cetățeni români cu resemnare, ca un fel de sport național, pe care, la nevoie, l‑ar practica și ei dacă li s‑ar ivi ocazia, era firesc ca și lista sinonimelor pentru desemnarea acestei „tranzacții” să fie consistentă. Cele mai vechi texte scrise în limba română, de prin secolul al XVI‑lea, îl conțin pe mită, substantiv provenit din limba vechilor slavi (neamuri cu care strămoșii noștri romanofoni au conviețuit secole de‑a rândul), sau din slavonă (limba de cultură în țările noastre vreo cinci‑șase secole), vocabulă de la care au derivat cu ușurință familia de cuvinte a mitui, mituire, mituit, mitarnic, mituitor etc. Se adaugă agerul și atât de actualul șpagă (din rusă), cu trena lui de șpăgari, șpagagii și șpăguitori, nemțescul șperț, cu șperțarii lui, fără să nesocotim mai vechile turcisme bacșiș și ciubuc, atât de decorative! În lumea „gulerelor albe”, mita nu mai este mită, nici șpaga șpagă, cu atât mai puțin bacșiș sau ciubuc, ea este denumită, cu fereală și pudoare, mulțumire, drept, donație sau, când este vorba despre „bani pentru partid”, contribuție, sponsorizare, donație, fond electoral (sic!).

În fine, dacă pășim cu entuziasmul cuvenit în ograda simpaticilor închinători la zeul Bachus, ne apropiem din nou de grădinile elizee ale entuziasmului poetic, deoarece darul suptului (genială și unică expresie!) nu are mai nimic de a face cu vulgarele alcoolism sau alcoolic, beție sau bețiv, membrii sectei respective recunoscându‑se tandru între ei prin denumiri precum sugativă, pilangiu, sugar, sticlar, sau, aflați deja în starea de grație, prin cherchelit, tămâiat, aghesmuit, ciupit, amețit, turmentat, trotilat sau magnetizat, asemenea simpaticului personaj caragialesc din D’ale carnavalului. În loc de a fi beat, preferi să ți se spună că ești tufă, ești turtă, ești praștie sau ești pulbere. Tovarășă a ta de nădejde, băuturica, se bucură și ea de o salbă de mângâieri afectuoase și apotropaice, care de care mai voioase și mai… diminutive, „după buget, coane Fănică, să trăiți!”: trotil, adio mamă, secărică, udeală, aghiasmă, țuicomicină, păhărel, ciocănel, vinișor, țuiculiță sau țuiculeană, sticluță, butoiaș, bericică și… și… ețetera! A se îmbăta, pentru cunoscători, se cheamă, printre altele, a se pili, a se aghesmui, a se încălzi, a se afuma, a face gura pâlnie, a da peste cap, a băga pe conductă. a duce la mustață, a umbla pe două cărări sau a se turti, iar beția este beție doar „vulgari sermone”, căci, în „stilul înalt”, avem de ales între, de exemplu, ciupeală, matoleală, aghesmuire sau chef. (Va urma.)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi