Europarlamentarele şi harta influenţelor externe în politica românească

La noi, ca şi prin alte părţi de pe continent, alegerile europarlamentare sunt în primul rând o prelungire a bătăliei politice pe teme strict naţionale. Plus posibilitatea de a vedea cum arată în mod real configuraţia electorală a momentului pentru că este tot mai riscant să iei de bune sondajele de opinie. Acestea au devenit de o bună bucată de vreme nişte simple instrumente electorale mai degrabă decât cercetări sociologice legitime. În plus, după cum s-a văzut şi prin alte părţi, devine tot mai complicat din punct de vedere metodologic să iei în calcul un electorat divers şi fragmentat, care se abate de la descrierile sociologice tradiţionale.

Dacă dăm la o parte UDMR, care are electoratul său specific – deşi şi în acest caz ar fi interesant de ştiut cum se poziţionează acesta faţă de linia de discurs explicit anti-Bruxelles asumată de guvernul Orban, avem trei mari orientări distincte. PSD şi ALDE, care au oricum relaţii destul de reci în interiorul familiilor lor politice (în cazul ALDE România chiar avem o disonanţă majoră în raport cu restul grupului ALDE din Parlamentul European, populat în majoritate de stângişti, unii radicali), promovează un discurs cu accente naţionaliste (la PSD "Patrioţi în Europa"). Din trei motive: 1. există în orice ţară un spaţiu electoral destul de consistent care rezonează la acest tip de retorică; 2. conflictul deschis cu Bruxelles-ul al actualei guvernări, în principal pe tema legilor din justiţie, şi avansul curentului eurosceptic de pe continent au eliminat inhibiţiile existente în trecut de înscriere pe această direcţie; 3. în acest fel şi PSD, şi ALDE se pot delimita relativ facil în plan electoral de curentul reprezentat în principal de USR Plus prezentându-se drept apărători ai intereselor naţionale în raport cu formaţiuni asociate unor interese străine.

În acest context, ambele partide ar trebui văzute în mod natural drept adversare ale curentului federalist din UE, deşi e greu de crezut că la PSD sau la ALDE există vreo viziune coerentă în acest sens. Pare mai degrabă să fie vorba de resentimente acumulate în relaţia cu Bruxelles-ul unde în mod clar au un deficit major de influenţă în raport cu opoziţia nu doar în relaţia cu Partidul Popular European, ci şi în interiorul propriilor lor grupuri politice. Din acest ultim punct de vedere va fi interesant de urmărit cum se vor alinia europarlamentarii celor două formaţiuni atunci când se va ajunge, după alegeri, la votul pentru alegerea unor poziţii cheie, în principal cea de Preşedinte al Comisiei Europene.

De partea cealaltă avem un PNL care încearcă să combine oportunist un discurs patriotic, "România în primul rând", o reacţie la PSD, care dincolo de faptul că e practic copiat după "America First" al lui Donald Trump, este şi destul de puţin convingător pentru că e destul de clar că sub comanda lui Klaus Iohannis, liberalii se vor alinia disciplinat la poziţia PPE care în mare măsură exprimă punctul de vedere german, mult mai moderat decât cel al lui Emmanuel Macron, în privinţa dimensiunii şi ritmului extinderii integrării europene. La a cărui poziţie lasă însă să se înţeleagă că va adera, fără echivoc, USR Plus, după anunţul recent că va dori să adere la un nou grup politic european iniţiat pe scheletul mişcării En Marche care l-a propulsat pe Macron la Palatul Elysee.

Nu e vorba neapărat de o surpriză. Dacian Cioloş, a cărei soţie este franceză, are legături strânse cu Parisul fără suportul căruia nici nu ar fi obţinut probabil portofoliul de comisar european pe probleme de agricultură. De altfel, de mai bine de un an de zile se fac în România, probabil şi în alte ţări, demersuri discrete, printre personalităţile şi structurile cu simpatii francofone, de coagulare a unui sprijin pentru demersurile lui Emmanuel Macron de construcţie a unei formaţiuni pan-europene care să militeze pentru o integrare extinsă a UE, obiectivul fiind o formulă de genul Statele Unite ale Europei, în care majoritatea prerogativelor importante să fie transferate de la nivel naţional la Bruxelles. Există însă cel puţin două probleme potenţiale majore. Prima e aceea că la cota actuală de popularitate scăzută a preşedintelui francez, numărul de mandate pe care îl va obţine En Marche va fi probabil unul relativ modest. A doua problemă, pentru USR Plus de această dată, este că viziunea lui Macron, expusă publică în repetate rânduri, este că pentru a accelera integrarea e nevoie de o Uniune cu mai multe viteze. Caz în care o ţară ca România ar ajunge inevitabil la periferie. Ceea ce probabil nu ar fi primit cu aplauze la Bucureşti. În plus, USR Plus, pentru care eticheta de centru-dreapta e la fel de lipsită de fundament ca şi pentru PNL, se confruntă cu tensiuni interne între o grupare radical progresistă şi una mai tradiţională. Având în vedere însă strânsele conexiuni cu structurile de la Bruxelles, e foarte probabil că prima orientare se va impune în viitor.

Am ajuns aici într-un punct interesant. În ciuda unor relaţii personale foarte bune între politicienii de vârf din Germania şi Franţa, există viziuni considerabil diferite între cele două părţi într-un număr de chestiuni fundamentale legate de viitorul UE. Am văzut asta în legătură cu poziţionarea faţă de proiectul Nord Stream 2, dar şi atunci când vine vorba despre gestionarea financiară a zonei euro. Vom asista oare şi în România la o competiţie între influenţa germană, prin Klaus Iohannis şi PNL, şi cea franceză, prin Dacian Cioloş şi USR Plus? Ne vom lămuri mai bine probabil în toamnă, când va avea loc competiţia prezidenţială.

Ceea ce lipseşte însă cu desăvârşire, cu excepţia lui Traian Băsescu care a avut comentarii pe această temă, este o discuţie despre tipul de proiect european pe care principalele formaţiuni îl agreează: o Uniune Europeană federală sau o Europă a naţiunilor? Un alt element complet absent din această discuţie, dar esenţial pentru securitatea României, este şi poziţionarea tuturor acestor partide în privinţa tot mai pronunţatei fracturi transatlantice. Deocamdată auzim acelaşi tip de retorică clasică despre binomul NATO-UE destul de ruptă de realitate. De pildă, multă lume se întreabă îngrijorată ce va spune Donald Trump la reuniunea de aniversare a 70 de ani de la înfiinţarea NATO. Pentru că există o coliziune evidentă, publică, între Statele Unite şi Germania pe un număr de chestiuni majore care creează probleme serioase unor ţări ca România.

Un exemplu este proiectul Nord Stream 2. O analiză extinsă publicată recent în Wall Street Journal pe acest subiect confirmă o informaţie care a circulat şi în spaţiul public de la noi. Aceea că după ce Angela Merkel a presat-o insistent, la telefon, pe Viorica Dăncilă să sprijine poziţia Berlinului în cazul Nord Stream 2 (care însemna eludarea unor reglementări ale UE în materie de energie), Bucureştiul l-a contactat pe secretarul american al Energie, Rick Perry, pentru a-i relata întâmplarea. În aceste condiţii se profilează o fractură pe care nu am mai avut-o până acum în materie de politică externă între o linie pro-americană vizibilă la PSD şi una pro-germană la care se aliniază Klaus Iohannis şi liberalii, cu o componentă separată suplimentară pro-franceză, reprezentată de USR Plus. Pe menţinerea unei relaţii privilegiate cu America merge şi PMP, însă ponderea politică a acestei formaţiuni este totuşi limitată aşa că în contextul creşterii tensiunilor transatlantice şi a Brexit-ului, Washingtonul ar putea fi tentat să cultive relaţiile mai strânse cu PSD pentru a contrabalansa influenţele germană şi franceză. Iată cum dinamica geopolitică externă are reverberaţii semnificative în spaţiul politic autohton.