Experimente în deşert

Rareş Bogdan şi Gheorghe Flutur, ca doi străjeri destoinici ai unei cauze pierdute, fac scut uman în jurul lui Florin Cîţu. Curând însă îi vor lua gâtul. Şi atunci o să vedem cine o să mai aibă curaj să ridice capul lui Cîţu rostogolit în curtea de orătănii… Raluca? Nu, Raluca, nu… Alina Gorghiu? Nu, nici Alina, nu… Aceste două superbe doamne, făcând câţiva paşi de balet pe covorul roşu de la Cotroceni, o să-i aducă în dar lui Iohannis capul premierului interimar Florin Cîţu, cerând clemenţă. Iar preşedintele Iohannis, privind tipsia, va face semn slujbaşilor să arunce capul lui Moţoc în stradă. Oricum, visul lui Rareş Bogdan e să devină preşedinte.

*

Acum, dincolo de glumă, nu ştiu ce forţe l-au adus din adâncul subteranelor şi l-au propulsat pe scena politică pe dl. Florin Cîţu, şi nu ştiu nici ce scop au urmărit aceste forţe; efectul însă a fost devastator: şi preşedintele şi PNL-ul s-au prăbuşit în sondaje, iar România a devenit neguvernabilă. După opina mea, Florin Cîţu e unul din cele mai toxice personaje ce au apărut în viaţa noastră publică. Dacă nu va fi oprit la timp, PNL-ul se va prăbuşi în groapă şi mai mult. Azi acest partid istoric,va avea nevoie de un lider cu adevărat providenţial pentru a se redresa. Mă întreb însă: preşedintele Iohannis atunci când l-a uns ca premier avea toate informaţiile despre Florin Cîţu, inclusiv, profilul său psihologic; iar dacă nu le-a avut, ar fi putut să facă asta. De ce n-a făcut-o? Azi, Florin Cîţu atârnă ca o piatră de moară de gâtul preşedintelui. Bine că preşedintele s-a trezit la timp şi a schimbat macazul.

*

Venisem să-mi fac plimbarea de seară, ca de obicei, pe malul mării. La ora aceea, pe plajă întâlneam o mulţime de oameni. Acum însă plaja era pustie. Pe lângă mine treceau doar umbre, nicăieri nu am văzut ţipenie de om. Vântul sufla cu putere când din faţă, când din spate, îngreunându-mi înaintarea. Marea însă era extrem de limpede şi liniştită. Pe plajă, deşi vântul continua să bată cu furie, domnea o tăcere de mormânt. Nu se auzea aproape niciun sunet. Paşii pe care-i hârşâiam pe nisip erau muţi. Întâi m-am gândit să ţip, să urlu, ca să probez dacă sunetele ascuţite pe care le scot se propagă în aer sau rămân înlăuntru meu. Am strigat, şi am văzut că urletele mele încremeneau în aer, iar aerul devenea din ce în ce mai mut. Deodată însă am întrezărit un fulger brăzdând în lung şi în lat cerul şi spărgându-se în larg. În urma lui, pământul începu să se mişte, iar Marea Neagră se acoperi de meduze, care începură să ia foc. Acum ardeau nu numai meduzele, ci şi peştii, şi crabii, şi vechile corăbii ce ieşeau la suprafaţa mării; ardeau şi norii ce se perindau şi în apă, şi pe cer. Apa rămânea însă mereu limpede şi liniştită, în ciuda flăcărilor şi a relicvelor ce se ridicau din adâncuri la suprafaţa ei. Iar aerul continua să fie mut. Şi atunci, adâncindu-mă în această muţenie ca de sfârşit de lume, am scrutat adâncurile limpezi şi am văzut apărând undeva sub mine – eram acum departe în larg – un fel de puţ scufundat hăul neclintit al mării, înăuntrul căruia am văzut o masă la care erau aşezaţi pe nişte scăunele foarte joase, de mărimea unui gulden, doi oameni: Joe Biden şi Vladimir Putin. Ignorând apocalipsa de afară şi ignorând, desigur, şi neliniştea ce pusese stăpânire pe mine, Joe Biden şi Vladimir Putin jucau şah. De fapt, stăteau în expectativă, aşteptând ca unul dintre ei să facă prima mutare. La un moment dat, parcă enervate de atâta aşteptare, piesele au început să mişte de la sine, iar tabla de şah se acoperi de meduze şi luă foc. Atunci, Vladimir Putin ridicând un cal deasupra mesei, i-a zis lui Biden: „Ai văzut, Joe, ce-ai făcut.” Iar Joe, aţipind pe scăunelul lui, i-a spus: „Nu am făcut-o eu, ci tu”.

În praful roşu al deşertului australian, situat în centrul continentului, după cum afirmă agenţiile de presă, pot fi văzute circa 100 de avioane tip Boing (numărul lor e ceva mai mare) stând pe o platformă acoperită pe jumătate de nisip. Alte sute de avioane sunt aşezate, imitând diverse compoziţii, în deşertul Mojave din California. Azi, în aceste avioane şi-au făcut cuib viespile, păianjenii, dar şi o mulţime de şopârle şi de şerpi veninoşi. Chiar şi în deşert, natura se află permanent în expansiune, şi nu ţine cont de nimic atunci când invadează un aparat de zbor Boing sau o simplă roată de automobil rostogolită în junglă sau în dunele deşertului roşu australian. Oricum, imaginea aceasta pare mai degrabă desprinsă din viitor, decât din prezent sau din trecut. Privind la cursa din ce în ce mai aberantă a înarmărilor desfăşurate în plină pandemie, ştim ce ne aşteaptă.

*

La începutul anilor ’30 în Statele Unite – spune Nassim Nicholas Teleb, expert în domeniul riscului şi al probabilităţilor în societate şi economie, în cartea sa despre incertitudine, aleatoriu şi dezordine modernă, intitulată Antifragil – a fost făcut un experiment pe un eşantion de 389 de copii, care au fost expertizaţi la New York de trei grupe de medici ORL-işti. S-a optat probabil pentru acest control nu întâmplător, ci în urma constatării faptului că la vârsta adolescentină şi preadolescentină îmbolnăvirile gripale erau însoţite frecvent de mărirea ganglionilor. În urma expertizei la care au fost supuşi toţi cei 389 de copii, colectivul medical alcătuit din medici de elită, specialişti în domeniu, au găsit un număr de 174 copii ce prezentau toate simptomele amigdalitei, respectiv: dureri în gat, dificultăţi la înghiţire, noduli limfatici dureroşi la nivelul gatului, pete galbene sau roşii pe amigdale, noduli limfatici măriţi şi altele. Drept urmare, medicii au recomandat ca toţi cei 174 de copii să fie operaţi de amigdale. Grupul de 215 copii găsiţi drept sănătoşi în urma primei investigaţii a fost trimis să fie investigat de un al doilea grup de experţi. În urma expertizei, 99 de copii au fost diagnosticaţi ca având amigdalită, diagnosticul fiind însoţit de o recomandare cât se poate de clară: extirparea amigdalelor. Următorul grup de 116 copii, diagnosticaţi drept fără probleme de către cele două comisii medicale, au fost trimişi la o a trei comisie, care făcând, investigaţiile de rigoare, a găsit că 52 sau 53 de copii din cei 116 trebuiau să fie supuşi unei operaţii chirurgicale. „Dacă luăm în calcul existenta unei boli – scrie Nicholas Teleb în capitolul 7 al cărţii sale, dedicat intervenţiei şi iatrogeniei – şi plecând de la constatarea că de la 2 până la 4% dintre cazuri (astăzi nu, pe atunci, pentru riscurile efectuării unei operaţii în anii ’30 erau mult mai mari decât în prezent) şi că la fiecare 15.000 de astfel de operaţii survine o moarte, ne vom face o idee mai clară despre linia care desparte beneficiul medical de dezavantaj.” Pornind de aici, ce concluzii am putea trage legate de pandemie şi de expertizarea populaţiei?

Una din concluzii ar fi aceea că specialiştii expertizând copiii au dat dovadă de prea mult zel, exagerând în mod conştient, dar mai mult inconştient simptomele bolii. Faptul că diagnosticele au fost puse de un grup de medici şi nu de o singură persoană a arătat, printre altele faptul, că din dorinţa de a-şi arăta conştiinţele în faţa colegilor de breaslă, marja de eroare a diagnosticelor date de grupul de medici a fost mult mai mare, decât dacă testarea ar fi fost făcută de un singur specialist. Dacă vom omite din ecuaţie interesul material, atunci celălalt interes, legată de profesie, va cântări şi mai mult în luarea deciziilor.

Apoi în cadrul experimentului a mai intervenit şi un alt factor: efectul Nocebo, ceva mai puţin cunoscut decât Placebo. În cazul Nocebo se merge pe efectul negativ, sugerându-se de pildă unui pacient care suferă de dureri de stomac că pastila administrată îi va face rău. Efectul lui e însă mult mai puternic decât în cazul experimentelor Placebo; ţi se administrează o pastilă surogat despre care eşti avertizat că îţi va face rău,. Într-o proporţie de 90% pacienţii supuşi experimentului vor simţi un efect devastator asupra bolii lor. Se pare că forţa sugestiei negative este mult mai mare decât cea a sugestiei pozitive (90% faţă de 50%). Şi faptul acesta trebuie să ne dea de gândit.

Autorul Antifragilităţii nu ne spune dacă s-a putut sau nu stabili procentul de infestări datorate efectului Nacebo. Analizând azi faptele în contextul pandemiei, e posibil ca acest procent să nu fi fost unul neglijabil. Oricum, mesajele subliminale negative cu care ne bombardează televiziunile şi presa au un efect devastator asupra sănătăţii noastre fizice, dar şi mentale.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist