Facerea de bine

Imediat după 7 aprilie 2009, atunci când revoluţia tinerilor din Moldova a înlăturat de la putere regimul comunistului Voronin, România – prin Traian Băsescu, preşedintele de atunci – a decis să nu mai aştepte să ajungă Europa în Republica Moldova şi a urgentat aducerea moldovenilor înspre Europa. A fost momentul în care şcolile, liceele şi facultăţile din România au început să primească anual mii de bursieri de peste Prut, proiectele culturale şi economice comune România – Republica Moldova începeau să dea roade şi, cel mai important, basarabenii au fost încurajaţi să revină (cel puţin moral) Acasă prin încurajarea redobândirii cetăţeniei româneşti. Acesta a fost şi lucrul cel mai vizibil care s-a întâmplat în toţi aceşti ani, până în ziua de astăzi aproximativ 700.000 de cetăţeni moldoveni având şi cetăţenia română, iar alte 200.000 de dosare îşi aşteaptă rândul spre soluţionare. E drept că printre sutele de mii de noi cetăţeni români s-au strecurat şi unii care văd paşaportul vişiniu doar ca pe o scurtătură pentru mersul fără viză la târgurile de reduceri din Austria, dar aceasta este o altă discuţie, chiar dacă – întâmplător – are şi o tangenţă cu povestea noastră de astăzi.

Despre Traian Băsescu s-au spus multe lucruri, în ultimii ani, şi bune, şi rele. Unele dintre ele au fost justificate, altele, mai puţin justificate sau probate. Însă cu siguranţă există un lucru pe care nimeni nu i-l poate contesta fostului preşedinte al României: rolul esenţial pe care acesta l-a avut în schimbarea înspre bine a fraţilor noştri de peste Prut.

Atunci când în vara lui 2013 Traian Băsescu declara că la sfârşitul mandatului său prezidenţial va cere cetăţenia moldovenească „în semn de respect şi de dragoste pentru Republica Moldova şi oamenii ei” nimeni nu s-a mirat, iar decorarea sa cu ordinul „Ştefan cel Mare” (decoraţia militară supremă a Republicii Moldova) în aprilie 2015 de către Nicolae Timofti, fostul preşedinte de la Chişinău, se petrecea în firescul lucrurilor.

Anii au trecut, partidele şi conducătorii politici de la noi şi din Republica Moldova s-au mai schimbat, iar prietenia „frăţească” dintre cele două părţi de România a ajuns pe o direcţie mai mult pragmatică decât emoţională. Singurul lucru neschimbat a rămas onorarea cuvântului dat de către fostul preşedinte al României, astfel încât pe 3 noiembrie 2016, Traian Băsescu devenea, cu acte în regulă, cetăţean al Republicii Moldova. Mai mult decât atât, la doar câteva zile după aceea, pe 13 noiembrie, fostul nostru preşedinte îşi exercita şi votul pentru turul al II-lea al alegerilor prezidenţiale de peste Prut ca orice cetăţean cu simţ civic. A fost cu ghinion de această dată pentru domnul Băsescu, ca şi pentru Republica Moldova: Maia Sandu (candidatul pro-european) pierdea alegerile în faţa rusofilului Igor Dodon.

Cu voioşia caracteristică celor cu mintea odihnită, în primul său interviu televizat după câştigarea alegerilor prezidenţiale Igor Dodon a declarat că una dintre priorităţile sale este anularea cetăţeniei moldoveneşti a lui Traian Băsescu. Zis şi făcut. Pe 3 ianuarie 2017, în aburii sarmalelor încă neterminate, Igor Dodon a semnat unul dintre primele sale decrete prezidenţiale care să aducă liniştea şi pacea în Republica Moldova: retragerea cetăţeniei moldoveneşti fostului nostru preşedinte.

A urmat un lung şir de contestaţii, respingeri, aprobări, alte respingeri, alte contestaţii şi tot felul de chichiţe avocăţeşti, iar lui Traian Băsescu i-a mai rămas o singură cale de a-şi apăra dreptul de a avea şi cetăţenia unei ţări pe care o iubeşte atât de mult: atacarea la Curtea de Apel a deciziei lui Igor Dodon de suspendare a cetăţeniei: „Am doar sentimentul nedreptăţii. Ca să nu fiu incorect, ştiu în acelaşi timp că nimeni nu vrea să-mi redobândesc cetăţenia, gândindu-se că voi candida. Nu vreau o carieră politică în Moldova. E o chestiune de conştiinţă. Ce s-a întâmplat astăzi mă convinge mai mult ca oricând că trebuie să merg înainte”, a declarat cu această ocazie fostul nostru Preşedinte. Ce nu înţelege, sau nu crede, filorusul Dodon este că fostul nostru preşedinte, tocit în ani de bătălii politice, este un adversar greu de învins. Iar foştii lui adversari, cu mult peste calibrul conjuncturalului preşedinte de la Chişinău, o pot confirma.

Există o vorbă care zice că facerea de bine, cu toate bunele intenţii avute, poate avea şi un revers negativ. Pentru că viaţa i-a rezervat o doză de ironie fostului nostru preşedinte, un om cu simţul umorului de altfel, această poveste are şi o parte hazlie: reprezentantul şi avocatul preşedintelui filorus Dodon, Maxim Lebedinschi pe numele său, are redobândită cetâţenia română taman graţie deschiderii iniţiate de către preşedintele Traian Băsescu (unii ziarişti scriu că şi Angela Braga, judecătoarea care i-a dat dreptate lui Dodon, ar fi cetăţean român, dar nu au reuşit încă să probeze acest lucru cu documente concrete). Presa de la Chişinău chiar face haz de necaz întrebându-se dacă onor domnul Lebedinschi, în momentul în care jura credinţă României şi intona, conform legii, „Deşteaptă-te, române” la consulatul nostru de la Chişinău se gândea că va ajunge să joace un rol activ împotriva celui datorită căruia sute de mii de basarabeni au (re)devenit cetăţeni români. Printre care şi şase deputaţi socialişti, din fostul partid al lui Dodon, mari iubitori de Putin şi de Rusia, dar beneficiari de paşaport românesc şi european.

Radu Popescu a fost consultant politic în Republica Moldova