Fake news din vremea lui Eminescu

Dacă ar fi să ne raportăm la a doua jumătate a secolului al XIX-lea, adică la perioada în care presa devine, în Occident, una dintre cele mai riscante şi mai profitabile afaceri, am putea constata că scriitori-jurnalişti precum Mihai Eminescu au considerat cu îndreptăţire că spectacolul ciocnirilor între adevăr şi fantezie este întreţinut de circulaţia depeşele transmise prin sârmele de telegraf. Spre exemplu, în era conflictelor armate din Balcani, bătălia dintre ştirile telegrafice venite din punctele fierbinţi ale confruntărilor l-au determinat pe tânărul Eminescu să observe şi să descrie tacticile folosite de combatanţii angajaţi în războiul informaţional al vremurilor de atunci. Astfel, într-o ştire publicată la 14 iulie 1876, redactorul îi avertizează pe cititori să fie rezervaţi în creditarea cuvintelor electrice: "Telegrame multe şi contrazicătoare vestesc lupte continue, dar tot la puncte cunoscute: lângă Vidin, la Bielina, la Zaiţar, la Babina-Glava. Fiecare din părţi susţine că a fost victorioasă." (Opere, IX, p. 153). Peste câteva zile, poetul scrie, cu o undă de umor, că relatările false sunt produsele unui negoţ cu ştiri care întreţine lăcomia de senzaţional: "După unele telegrame de origine nesigură bătălia hotărâtoare să se fi început, ba chiar sârbii să fie în plină retragere; dar aceste ştiri nu sânt confirmate prin telegrame de Constantinopole, prin urmare pot fi fantazii ale turcilor din Pesta şi Viena" (Opere, IX, p. 162). Exemplele dezvăluie că atitudinea lui Eminescu faţă de informaţiile cuprinse în depeşele telegrafice era mai mult decât rezervată şi că avea ca miez convingerea că nu tot ceea ce se publică în paginile ziarelor e prins în rama adevărului.

În mediul jurnalistic, nu tot ce zboară prin sârmele de telegraf se şi înghite pe nemestecate. Deturnarea realităţii acţionează în dauna cititorului, deoarece acesta are tendinţa de a considera veridice plăsmuirile vândute ca noutăţi de presă. Faţă de această meteahnă de a lansa zvonuri, gazetarul nu are decât cuvinte de blam. Într-o ştire-pamflet, Fantazia în telegrame (Opere, IX, p. 234), inclusă în numărul din 17 octombrie 1876 al Curierului de Iaşi, redactorul punctează atât lipsa de probitate profesională a confraţilor, cât şi faptul că, într-o redacţie cu zeci sau sute de corespondenţi, verificarea autenticităţii informaţiilor ieşite de sub tipar e precară şi subminează credibilitatea presei.

În publicistica din perioada bucureşteană, lucrul cu ştirile telegrafice va fi semnalat din ce în ce mai rar. Această schimbare de rutină arată, pe de o parte, că, în redacţia Timpului, Eminescu avea acces la fluxul de depeşe transmise de agenţiile de ştiri, şi, pe de altă parte, că deprinderea de a cerceta ştirile telegrafice şi de a le confrunta cu alte materiale de presă era deja privită ca operaţiune de "bucătărie", care nu mai merita exploatată pentru a stârni interesul cititorilor. În rare ocazii, poetul revine la tehnica de a construi articole în jurul unor telegrame, iar acest lucru se întâmplă doar atunci când ştirile venite prin sârmă ies din firescul stilului telegrafic sau anunţă evenimente excepţionale ca importanţă. De exemplu, articolul intitulat "O curiozitate", publicat în Timpul, la 5 noiembrie 1878, are ca ax compoziţional o telegramă agramată şi hazlie primită din partea unor cititori vasluieni. Prin aglomerarea de contondenţe lexicale şi de rătăciri gramaticale, depeşa captează interesul poetului şi îi deşteaptă instinctul de comedie bufă. Redactorul sancţionează greşelile de exprimare şi nepotrivirile stilistice prin apel la o reţetă junimistă valorificată şi în alte texte de un comic savuros, precum "Flori stilistice din ziarele româneşti" (Curierul de Iaşi, 28 mai 1876; Opere, IX; p. 117-119) sau "Potcoave ortografice" (Curierul de Iaşi, 2 iunie 1876; Opere, IX, p. 122):

"Primim din Vaslui următoarea foarte minunată telegramă:

Ziarului «Timpul».

Nişte indivizi; unii paraponisiţi, alţii fără greutate socială, a atribuit d-lui prefect Holban nişte infame calomnii. Subsemnaţii cetăţeni indignaţi dezminţim că faptul atribuit d-lui Holban prin ziarele «Steaua României» şi «Timpul» sînt pure invenţiuni demne numai de calomniatori, lucru constatat de însuşi procurorul.

Rugăm pe înaltul guvern şi pe oamenii de onoare a nu mai da crezămînt acestor infami calomniatori: Iorgu Papafil; Iancu, advocat; Ion, proprietar; Pavel Gorgas; Ion Racoviţă, proprietar mare; Gh. Mironescu, advocat; Inginer Vincler; Mirea N. Florescu; C. Florescu; Părcălabul D. Fruiu; Vasile Pamfil; D. Vasiliu; G.Puşcaşul; Ilie Maglianu; I. Botez; G. Bălănescu; V. Buşilă ; G. Chrisoscoleu; M. Radovici; D. Selveanu; Ion G. Popescu; N. A. Bercan şi Ion Gheorghiu.

Lucrul pare cam încurcat; dar putem să ne desluşim pe calea analizei gramaticale despre cele ce zice minunata telegramă.

Prin urmare:

"Aceşti infami calomniatori: iscăliţii" roagă chiar ei "pe înaltul guvern şi pe oamenii de onoare să nu le mai dea crezămînt." Dînşii spun în capul telegramei, că "s-a atribuit nişte calomnii d-lui Holban de cătră nişte indivizi, unii paraponisiţi, alţii fără greutate socială". Noi ştiam că d-lui Holban i s-a atribuit cu totul altă vină decît vina calomniei.

Apoi, dînşii "dezmint că faptul atribuit prefectului sînt (adică este) pure invenţiuni" şi zic că dezminţirea lor este întărită şi "prin constatarea procurorului".

P. S. Între iscălituri se află şi numele directorului şcoalei din Vaslui, d. Chrisoscoleu, profesor de gramatica românească. Bănuim că, fiind cărturar distins al democraţiei vasluiene, dumnealui trebuie să fi aşternut pe hîrtie această hazlie telegramă. Notăm cu bucurie că stilul democratic face progrese la Vaslui. Democraţii vasluieni s-au hotărît, se vede, a se ţine la înălţimea diapazonului stilistic al fraţilor întru Constituţie din Capitală. Începutul, după cum văzurăm din telegrama de mai sus, merită laude şi încurajare şi de aceea ne-am hotărît a insera producţia democraţilor vasluieni chiar pe a treia pagină. Înainte dar, democraţii vasluieni! Daţi-i zor cu stilul! Deviza vă este mare: condeile democratice nu admit nici o pudoare, şi mai ales pe cea gramaticală!" (Opere, X, p. 146-147).

Cu două decenii înainte de naşterea Telegramelor lui I. L. Caragiale, limbajul mesajelor telegrafice i-a permis lui Eminescu să surprindă instantanee ale unui univers care avea să constituie o resursă inepuizabilă de umor pentru condeierii subversivi ai presei satirice şi care avea să se bucure de mare succes în teatrul şi filmul românesc.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi