Florence şi Sisif

O situaţie oarecum similară, oarecum diferită e surprinsă în În plină glorie, cazul sopranei Florence Foster Jenkins care i-a sfidat pe toţi aceia care au avut curajul să-i spună adevărul, că falsează şi că are o voce oribilă, greu de suportat de un meloman, de un critic muzical, de oricine o asculta în public, aplaudată pentru amuzament, pentru bani sau poate pentru efortul ei absurd de a nu ceda în pofida evidenţei de care părea să fie străină, nu complet străină. Întreţinându-şi prin intermediul câtorva apropiaţi şi al câtorva admiratori mincinoşi iluzia că prin muzica ei îi face pe oameni fericiţi, Florence protagonistă absurdă prin zădărnicia efortului ei de a cânta pe o scenă şi motiv de chicoteli era în felul ei fericită. Uneori, ca o undă de tristeţe, luciditatea (tragicul) părea să se întrezărească, însă Florence refuză să facă loc lucidităţii în viaţa ei, murind la fel de inocentă precum a trăit şi ascultându-şi mereu vocea interioară, neştiută, neauzită pentru ceilalţi, expresie a candorii şi mărinimiei ei. Altfel decât exemplul lui Sisif, Florence Foster Jenkins rămâne un exemplu de absurd asociat cu comicul. Ceea ce nu o face mai puţin fericită în felul ei, împotriva celor care i se opun, în lumea ei.

Premiera de la Sala Studio e un prilej de a medita asupra exemplelor de comic ori tragic absurd şi a modului în care fericirea poate surveni. Dincolo de aceste aspecte, în complicitatea cu publicul conferită de mica sală, spectacolul e un prilej de întâlnire pentru actori şi spectatori. Prilej pentru emoţii, spaţiul din proximitatea spectatorilor emoţionându-i pe artişti, după atâtea restricţii şi dezobişnuirea poate de a fi în imediata proximitate a publicului, mai curând şi mai adesea în spatele ecranului. Prilej inedit ca actriţa Mihaela Arsenescu-Werner să aniverseze cincizeci de ani de teatru. Prilej de aşteptare a unui moment de operă de calitate care se petrece abia la final. Până atunci Mihaela Arsenescu-Werner îşi dă toată silinţa să interpreteze ca Florence, care nu putea lua măcar o notă înaltă şi falsă, lucru deloc uşor. Poate că e nevoie de mai multă pregătire muzicală pentru a falsa, în cazul acesta, decât pentru ca cineva înzestrat să îşi etaleze talentul într-un spectacol. Odată cu fiecare prestaţie actoricească, regizoarea Irina Popescu-Boieru vine şi cu o miză dinspre partea de creaţie de spectacol: cu Radu Ghilaş (Cosmé McMoon) sau cu duetele dintre Radu Ghilaş şi Mihaela Arsenescu-Werner mizează adesea pe tehnicile filmice de derulare înainte a momentului, cu Georgeta Burdujan (inflexibila Doamnă Johnson, pledând pentru oprirea sacrilegiului de a cânta fără voce) mizează pe infiltrarea tragicului în povestea destul de comică, prin momentele de tristeţe ale lui Florence, când pare a-şi da seama că totuşi există şi persoane care cred că ea nu poate cânta, pe care imediat ajunge să le nege, odată cu Haruna Condurache (o pitorească interpretare a servitoarei mexicane, Maria), cu Adi Carauleanu (o interpretare corectă, fără excese a lui St. Clair Bayfield) sau cu Catinca Tudose (în rolul voalatei Dorothy), regizoarea mizează cu succes pe tehnica suspansului (înmormântarea anticipată de interpretarea proprie a piesei Llorona de către Haruna Condurache care nu era a lui St. Clair care tocmai avusese un colaps anterior, ci a căţelului lui Dorothy), mici picanterii care conferă sevă şi conţinut, îmbrăcând în foarte multe detalii exemplul de comic absurd pe care îl constituie atât de schematizata viaţă a lui Florence, redusă prin abstractizare.

Prezentul spectacol are tocmai rolul de a concretiza, de a crea situaţii şi personaje, detaliind exemplul comicului absurd, de a justifica, de a facilita pătrunderea imaginaţiei spectatorului într-o zonă de viaţă despre care nu are habar, prin reconstituire, şi la care nu ar fi avut altminteri acces.

(În plină glorie/ Glorious de Peter Quilter, traducerea: Dan Mihu, regia: Irina Popescu-Boieru, distribuţia: Mihaela Arsenescu-Werner, Radu Ghilaş, Adi Carauleanu, Georgeta Burdujan, Catinca Tudose, Haruna Condurache, scenografia: Axenti Marfa, mişcarea scenică: Oana Sandu, pregătire muzicală: Diana Roman, premiera: 19 noiembrie 2022, Sala Studio, Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)