Foaie verde drum de fier mi te paşte un transfer (I)

Un piloi balşoi era ca şi cum ai avea o mină de aur în Uganda şi ai trăi cu o ugandeză cu cercel de aur în nas şi bălăngănindu-şi ţâţele goale sau ca şi cum ai fi câştigat un milion de lei la Magic Loz în plic sau cum ar ploua în Sahara zi de zi. Mai degrabă ţi-o puteai închipui pe Ceauşeasca Miss America, în bikini şi sutien supradecoltat, decât să-ţi imaginezi un transfer de la dracul în praznic, dintr-un sat din judeţul Bacău, în satul meu, Tomeşti, judeţul Iaşi, din coasta Iaşilor, cum voiam eu. Şi parcă ce voiam, frate: să-mi aduc copilul crescut de socri la Baia Mare şi să vin în satul meu, la mama, care era singură, vai de capul ei, de îi ţiuiau urechile a pustiu, cu o pensioară de ceapistă şi fără telefoanele de acuma, care, orice aţi zice, îţi mai încălzesc inima din când în când.

Ei bine, eu am avut aşa ceva: o pilă, un pilan, un piloi! Pila mea a fost chiar primul-secretar al judeţului. Cum s-a întâmplat? Căci a fost o întâmplare.

Când veneam acasă din satul acela de la 54 de kilometri distanţă de Bacău şi cam tot atâţia kilometri de Tecuci, cele mai apropiate oraşe, treceam şi pe la nana Ileana, sora mai mare a mamei. Îi spun nana pentru că ea şi soţul ei m-au botezat. Nana locuia în Tătăraşi, pe strada Doctor Savini (băiatul ei mi-a pus în vedere să nu mă apuc să povestesc despre mă-sa, eu i-am promis, dar, iată, nu mă ţin de cuvânt; ce să fac!? sunt şi eu „bucăţică tăietă”, cum zice coana Chiriţa, cu majoritatea românilor – nu mă ţin de cuvânt). Casa ei rămăsese ca printr-o minune nedemolată, între blocuri.

În jurul ei, al acestei case, se construiseră o sumedenie de blocuri. Din unul din aceste blocuri, chiar peste drum de această stradă Doctor Savini (cine va fi fost acest doctor?), venea la nana Ileana o cucoană cam firavă şi bolnăvicioasă. Mai precis venea la iepurii nanei şi le aduce resturi de mâncare. Că nana creştea iepuri. Pe atunci, când în magazinele pe care scria Carne nu găseai decât măcelarul, cum zicea într-un banc al vremii, românii se descurcau cum puteau. Printre altele, mulţi se apucaseră să crească iepuri. Era mai ieftin şi nici nu te obligau, dacă creşteai iepuri, să contractezi carne de iepure. Comuniştii „dă omenie” scăpaseră din vedere iepurii. Li se făcuseră milă, te pomeneşti, de ochii roşii şi lăcrămoşi ai iepurelui. Porcul, vaca, găina, chiar bibilica erau contractabili. Iepurele, cu ochii lui plângăcioşi, nu.

Bun! Aşadar, această cucoană cu ochi albaştri, ciudat de apoşi, cam aeriană, apelpisită şi firavă, fostă asistentă medicală, acum pensionată pe caz de boală, venea la iepurii nanei şi le aducea resturi de mâncare. Era simpatică doamna, dar cam „dusă”, mângâia iepurii şi bătea cu pălmuţa iepuroii, care, după obiceiul lor de masculi neprogresişti (căci încă nu s-a instaurat progresismul şi în lumea iepurească), voiau să siluiască una-două pe bietele iepuroaice. Dar nana zâmbea, nu-i zicea nimic. Şi, taca-taca, cele două discutau vrute şi nevrute. Dă, ca la mahala!

Cum spuneam, treceam pe la nana, o femeie pâinea lui Dumnezeu, numai de-i auzeai glasul şi te convingeai de bunătatea ei funciară. Parcă era dintr-un basm cu zâna cea bună, aşa o receptam eu încă din copilărie, cînd mă ducea mama pe la ea, numai bagheta magică îi lipsea. Îi povesteam întâmplările mele cu audienţele, cu Guzganu, că era pe atunci un inspector teribil pe care-l chema chiar aşa – Guzganu (of, multe zile mi-a mâncat guzganul ăsta! când îmi amintesc părul lui murdar-cărunt, de învechit în rele, pantalonii lustruiţi, necălcaţi, de deşcă bătrână, mă iau şi acum nacafalele; îi tot şopocăia ceva la ureche inspectoarei-şefe, foşgăind nişte hârtii în mână, ca un şobolan care caută bucata de caşcaval. Şi îţi mai şi zâmbea mefistofelic, rânjind dinţii stricaţi, după ce îţi făcea pocinogul; am auzit că după Revoluţie nişte profesori l-au cautat să-l bată efectiv, dar nu l-au mai găsit nici în gaură de şarpe), cu tovarăşele şi tovărăşeii inspectori şi inspectoraşi din învăţământ, în special cu tranferul.

Iar doamna inspectoare, cu ochii ei frumoşi şi vii chiar şi la bătrâneţe, îi asculta, îl urma apatică ca o şcolăriţă cuminte şi silitoare, ca un dog credincios. O cunoşteam. Fusese profesoară de română la „Ibrăileanu”, iar eu făcusem practica ca student chiar la ea. O cunoşteam, cum zic, dar, bineînţeles, nu-mi folosea la nimic chestia asta.

Ah, câtă ciudă îmi era pe ea, că se lăsa fraierită de Guzgan, şi câtă ură neputincioasă îmi umplea sufletul! Cu voia dumneavoastră, îmi voi continua tribulaţiile cu transferul meu în învăţământ. (Va urma)

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist