Galerii, vernisaje, expozanţi

În ce mă priveşte, evident, nu din perspectiva specializată a unor condeie – colaboratori ai Ziarului de Iaşi, cum sunt profesorii Petru Bejan (Filosofie…, UAIC) şi Mihai Păstrăguş, amândoi cu preocupări, activitate şi roluri de evaluatori în domeniu, susţinute consecvent: şi nu de ieri, de azi. Ci dintr-o perspectivă mai modestă, legitimă şi ea, a iubitorilor de artă, centrată pe impresiile de privitor, împărtăşite cu publicul, ca bucurie şi delectare, nelipsind nici reversul de eventuale rezerve şi îndoieli, departe însă orice aer de verdict.

Mai rare, ceea ce este de înţeles, expoziţiile de fotografie de artă nu-şi datorează acest „puls” mai scăzut vreunei prejudecăţi marginalizante, dovadă ambele vernisaje despre care scriu aici: primul (23. 01) la „Tonitza”, pe Lăpuşneanu, Galerii ale UAP, cu alocuţiunea de deschidere a pictorului şi profesorului (UAG) Constantin Tofan, al doilea (8. 02) la Galeriile Municipale din Pasajul de la Hala Centrală, al căror curator este pictorul Eugen Mircea, acolade simbolice ale celor doi artişti, date fotografiei de artă, nu doar verbal, la vernisaj, ci înainte de toate prin însăşi organizarea expoziţiilor ca atare, în spaţii şi într-un climat de deschidere deloc condescendentă, departe de orice statut de „cenuşăreasă”. Ce-i spuneau cele două expoziţii privitorului? Ce dominante îi defineau pe expozanţi, pe fiecare în parte, precum şi în dialogul lucrărilor lor în trio-ul din februarie?

Personala Contraste: peisaje californiene a Suzanei Patras, prefaţată de Constantin Tofan, Mihai Păstrăguş şi subsemnatul, ne-a purtat, cu imaginile ei, peste Ocean. Peisajele sale californiene îţi vorbesc, mai ales, despre amploarea spaţiului american, sugerată, în special, de acvaticul static (e. g.: Lacul Bono) şi de întinsele dune de nisip, cu jocul lor aparte de lumină şi umbră, în stare să le metaforizeze ca „valuri”. Roci în ape, vegetalul pierdut (aproape rătăcit) din Death Valley/ Valea Morţii, forme minerale modelate de timp şi de agenţii naturali („epava”, „castelul”, „bariera”), morfologia patetică a unor copaci străvechi. Efecte de culoare (apusuri), dar şi fineţea striaţiilor pe nisipul dunelor, imagini captate în austeritatea griurilor (fotografii în alb-negru). S-a vorbit mult, la ambele vernisaje, despre metaforă, metaforism şi metaforizare, pe deplin justificat, atât în intervenţiile confesive ale artiştilor, cât şi în cele ale invitaţilor lor.

Trans-himera i i-au alăturat „californiencei” noastre ieşene pe băcăoanul Constantin Broşu şi pe sculptorul ardelean Ion Pop. Tocmai vecinătatea de spaţiu expoziţional scotea şi mai bine în evidenţă, faţă de largile orizonturi californiene, predilecţia celuilalt moldovean pentru cadraje mai strânse, detalii receptiv puse în valoare, grupaje vegetale sau de obiecte, respirând un anumit lirism discret (căpiţe – mici „piramide”: Valea Regilor, un gard bătrân: Cronica unui veac), umor (Arca lui Noe: Burlane în zig zag, Carpe diem: alcoolul), o tandreţe aproape argheziană pentru viaţa măruntă (Rugăciune), un ludic intertextual (scaieţi: Golgotha, vegetal parazitat: Patima), suferinţa câtorva Spice seci. În alte lucrări, corelaţia imagine-legendă nu mai este la fel de firesc inventivă ca în selecţia de ilustrări de mai sus, dar nivelul acestora domină.

În fine, sculptorul Ion Pop are o vocaţie a elansării şi „dematerializării” în lucrările sale, ca într-o voinţă de a elibera materialul în care lucrează, fierul, de inerţial. Ritmuri cvasi-grafice, o vizibilă dominantă tandru-senzuală în Mama şi fiica, Femeie, Maternitate, rafinată valorizare a dialogului de contururi în imagini de cupluri (excelenta Îmbrăţişare), dar şi ispita esenţializărilor abstracte (Sărutul, Tânăra fată, Poluare). Spiritualizare, senzualitate, tandreţe: valenţe convergente ca poetică implicită. Câte un ecou „tahitian”, ca în Tinere la plajă, ironia blândă a magnifierii: Ac de siguranţă. O reuşită, desigur, cu tot cu haiku-rile (Oana Gheorghe) inspirate de fotografiile lui Constantin Broşu şi momente de canto (soprana Marina Porumb). Uruitul tramvaielor în trecere pe deasupra Galeriilor, amintitor parcă de La ţigănci (Mircea Eliade), îmi suna, mai curând, a subliniere prin contrast dată oazei de artă şi bucurie a ei, departe de mecanica repetitivului cotidian. Un public vizibil dominat de vârsta a treia, pensionari cu siguranţă. Dar n-ar fi fost păcat să stea acasă, cu ochii la pândă, pe ecranul de televizor, după zăhărelul pesedist al recalculărilor Olguţei?

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Alexandru  Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar