Generaţii… generaţii…

De Radu PĂRPĂUȚĂ

miercuri, 16 iunie 2021, 01:51

1 MIN

Fac parte din generaţia care simţea fiori când în liceu, din întâmplare, puneam mâna pe clanţă odată cu o colegă de clasă; o generaţie care era scoasă la tablă şi nu se simţea umilită – dimpotrivă, scria cu mândrie în faţa clasei; generaţia care nu mergea cu maşina la şcoală (nu că ar fi un defect mersul cu maşina la şcoală), ci îngrămădit în autobuzul de navetişti; o generaţie care scria jurnale în secret pe care le împărtăşea numai celor mai buni prieteni şi prietene, căci se cultivau prieteniile pe atunci, prietenii care aveau să ţină o viaţă, transformate în ceva aşa frumos şi greu de descris; o generaţie care se ruşina să stea pe scaun în autobuz când un adult era în picioare; o generaţie care învăţa singură, părinţii nu se pricepeau la chimie şi fizică, iar bani pentru meditaţii nu prea erau; o generaţie crescută cu frica de părinţi, care frică cu anii s-a transformat în respect şi iubire – la fel şi cu profesorii (nu că acum tinerii nu şi-ar iubi părinţii, poate şi profesorii).

Îmi spune un domn profesor: Să nu extindem imaginea proprie asupra unei generaţii. Existau în acelaşi timp bădăranii, cei care strigau „f*te-o, bă” dacă treceai în dreptul lor însoţind o domnişoară, „poşta” (cred că ştii ce însemna) nu e invenţie post-revoluţionară, meditaţiile reprezentau mai multe şanse pentru facultate. Erau, în schimb, mult mai puţine locuri la liceu, „bacul” era prin urmare mai selectiv, liceele de specialitate (aflate în primii ani) nu erau îngrămădite hilar cu şcolile profesionale, „tovărăşii de profesie” şi ofiţerii de securitate nu discutau cu elevii despre ce se întâmplă în clase (am întâlnit asemenea situaţii după 1977).

*
Cam din generaţia asta era şi Birjaru. Zicea: „Mi-ar plăcea să cred mereu că în mine mai există un spaţiu de umplut, vreau adică să nu am o soartă pecetluită, şi că sunt în afara sistemului. Bineînţeles, cele două lucruri se leagă între ele. Cum altfel?”, cam aşa mi-a spus Birjaru când ne-am întâlnit în Piaţa Unirii şi după aceea am mers la o bere la… nu mai ţin minte unde. Era în primii ani după 90. Acum era un tip mic şi jerpelit, exact tipul crescut în anii aceia pomeniţi mai sus – cu toate bunele şi relele lui.

L-am cunoscut pe Birjaru încă din adolescenţă. Am fost la liceul militar amândoi şi eram în aceeaşi clasă. Nu ne-am adaptat: eu am plecat în anul întâi, pe la sfârşitul lui octombrie (am urât liceul acela), el prin anul doi. Printr-o întâmplare părinţii noştri au ajuns să se cunoască, dar noi nu am fost prieteni. El era poetul clasei, însă ţin minte că a venit un elev mai mare, i-a citit poeziile şi la sfârşit l-a întrebat: „Altceva nu mai ai? Astea-s doar încercări”.

Ne-am întâlnit apoi în timpul facultăţii prin Iaşi. Eu am făcut filologia, el a intrat pe undeva pe la Politehnică.

După aceea l-am pierdut. După 90 am dat de el întâmplător la C.U.I – restaurantul Centrului Universitar Iaşi – dormea cu capul pe masă. Când doamna Gina, chelneriţa noastră a scriitorilor, a văzut că-l cunosc, mi-a zis: „Îl cunoşti? Ia-l, domnule, şi du-l acasă!” Nevastă-sa divorţase de el (aşa am înţeles), n-avea casă, dormea pe unde apuca. Avea nişte servicii obscure şi rare pe la nişte institute de proiectări. Dar era POET!!! Luase un premiu de poezie – o menţiune, dată de Episcopia Huşilor, dacă nu mă înşel, poezie religioasă şi patriotică, bag seamă. Episcopul îl cunoştea pe taică-său, aşa mi-a bolmojit. Că era sincer şi curat la suflet.

„Ei, totuşi, e un început bun”, mi se destăinuia. Bietul! Avea cam 50 de ani, cu o viaţă de familie la pământ, neluat în seamă nici măcar de Horia Zilieru, poetul ieşean căruia îi plăcea să meargă cu o „trenă” de discipoli după el. Dar era POET!

Sărmanul Birjaru! De vreo 20 de ani n-am mai auzit de el. O fi murit sau doarme în continuare cu capul pe mese?

P.S. Bineînţeles, să nu se creadă că am impresia că aşa e generaţia asta. E doar un tip, unul mărunt din generaţia asta. Dar un om.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist