Grădinărit uman. Despre oameni şi câini

Atmosfera spectacolului întreţine paradoxurile. Adesea, totul predispune la o scenă de o intensă melancolie, când luminile, tonurile roşiatic vineţii, efectele fumigene, soundul tensionat concură la crearea unei atmosfere care e contrazisă de trivialul monologului din faţă. Singurele momente pline sunt cele în care se desfăşoară recitalul câinelui cu privire la cele, extrem de multe, de care trebuie să ne fie milă, dar şi cu privire la cele, ceva mai puţine, de care nu avem de ce să ne fie milă (dacă ar trebui, de exemplu, să ne fie milă de cei care nu au cu ce cumpăra nimic, celor care nu au cu ce cumpăra nimic nu are de ce să le fie milă de nimic).

În fine, monologurile respective au rolul de a exprima opiniile mai adânci ale scriitorului destul de subversiv la adresa societăţii contemporane. Sunt momente grave în spectacol când subiectele serioase ale scriiturii lui Rodrigo García ni se dezvăluie: o societatea umană compromisă prin liberalism economic şi consumism. Dacă înainte conta să avem oraşe, acum contează că avem restaurante.

Mă gândeam pe parcursul vizionării că una dintre cele mai năstruşnice idei ale montării o reprezintă plasarea Elenei Popa în rol de câine, un câine uneori mai uman, prin comportamentul său şi înţelegerea de care dă dovadă, decât înşişi oamenii din montare. Acest rol nu e întâmplător deoarece nu de puţine ori se creează analogii între cele două regnuri, arătându-ni-se pe de o parte cât de animalici sau câinoşi sunt oamenii, iar pe de altă parte cât de umani şi înţelepţi pot fi câinii. Asemenea paradoxuri, improvizaţii actoriceşti diverse, libertatea de creaţie şi de mişcare scenică, faptul că actorii au prilejul să transmită mesaje proprii către public, iar nu aparţinând unui dramaturg sau regizor, pe care să le resimtă ca fiindu-le străine, spiritul de echipă de care dau dovadă, într-un spectacol rece, mai degrabă reflexiv decât distractiv, sunt atuuri importante.

Disputa de ansamblu, pe viaţă şi pe moarte, se dă între suporterii a două renumite echipe de fotbal din Spania, al căror nume apare, succesiv, pe frontonul barului. Dormitorul e călcat de amprenta unei tălpi uriaşe prin care iese lumina, iar biblioteca are un locuitor ciudat, o spiriduşă (Fatma Mohamed) care copiază opera lui Proust, după care obişnuindu-se cu scrisul, uită de unde a început, crezând că îi aparţine. Tocmai această spiriduşă plagiatoare de opere celebre va restitui ordinea lumii unde se va da bătălia finală dintre suporterii celor două echipe diferite. Iar în altă ordine de idei ar putea fi vorba de bătălia dintre umanitatea şi animalitatea din om. Astfel că spiriduşa este salvatoarea lumii invadate de suporterii echipei adverse şi cea care le va reda libertatea într-o altă ordine existenţială, mai apropiată poate de firea lor (în acest sens, al trecerii între cele două lumi, a oamenilor şi a câinilor, spectacolul este circular).

Din tot ceea ce am spus, se poate observa că e mai mult decât doar ceva serios în toată această năzdrăvănie scenică, lucru nu tocmai lesne de întrevăzut la o simplă privire. Mai mult decât o grădină, fauna umană care se perindă prin faţa spectatorului te lasă perplex. Pare o lume uluitor de fără noimă, o năzbâtie totală. Din când în când scena e traversată de o mamă absolut hidoasă, plimbând un cărucior. Nu mai puţin absurde sau groteşti sunt toate celelalte personaje, cuplul de la etaj, mecanicul care se încurcă, dar se şi descurcă de (cu) tatăl de familie al doamnei care tot traversează scena şi care sfârşeşte prin a o spulbera.

Carnagiul reprezintă un prilej pentru ca adevăruri usturătoare să se facă auzite: oamenii se împiedică unii de alţii. Cel puţin acum, când se impun măsuri privind distanţarea umană, devin insuportabile aglomerările umane. Insuportabile pentru ceilalţi. Iar ceilalţi sunt iremediabil infernul. Faptul că oamenii şi câinii fac schimb de locuri, de roluri cu atâta uşurinţă spune destul de multe cu privire la umanitatea sau mai curând la animalitatea omului. De fapt, acesta e sensul în care se merge. Oamenii mor pentru ca animalitatea din ei să trăiască mai bine. Masacrul final nu-i decât o metaforă pentru toată această schimbare de rol.

Pe de altă parte, grădinăritul uman, tunderea socială de care vorbeşte regizorul, are în vedere o rărire a populaţiei umane, pentru a o întregi pe cea animalieră. Sau o aerare pur şi simplu. Dintre toate aceste teme – menţinerea unei planete curate, cu riscul de depozita deşeurile şi gunoaiele în grădina altcuiva, dezvoltarea ştiinţei şi a tehnicii, în defavoarea spiritualităţii, sărăcirea drastică e populaţiei globului, astfel încât există şi persoane care nu au cu ce să cumpere produse în cadrul liberalismului economic actual -, rarefierea populaţiei umane ne dă cele mai mari strângeri de inimă.

(Grădinărit uman de Rodrigo García, regia: Andrei Măjeri, distribuţia: Elena Popa, Sebastian Marina, Camelia Paraschiv Katai, Mădălina Muşat, Costi Apostol, Fatma Mohamed, Mona Codreanu, Iulian Trăistaru, decor: Inocenţiu Ieremia, muzică: Magor Bocsárdi, coregrafia: Simona Dabija, Teatrul „Andrei Mureşanu” din Sfântu Gheorghe, premiera: 4 martie 2021, vizionare online)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)