Grand Slam, povestea unei himere

Grand Slam, sau mai pe româneşte, Marele Şlem, este un termen împrumutat din bridge şi este folosit în mai multe sporturi, cel mai cunoscut fiind tenisul. Nu există nicio diferenţă între „Grand Slam” şi „Grand Chelem”, traducerea franceză de unde provine şi termenul românesc. În tenis, Grand Slam înseamnă cucerirea a patru turnee majore într-un an, cele din Australia (Melbourne), Franţa (Roland Garros, Paris), Regatul Unit (Wimbledon) şi SUA (Forrest Hills, mai apoi Flushing Meadows, din 1978). Înainte de era Open, câştigarea celor patru mari turnee era visul suprem al oricărui jucător de tenis. Din 1968 când tenisul amator şi cel profesionist s-au reunit sub eticheta de tenis (era Open) – mai exact, de când tenisul competiţional s-a eliberat de sub umbrela falsă a amatorismului – visul a devenit pentru mulţi o obsesie. Mult mai greu de îndeplinit, o adevărată himeră, astfel încât cucerirea celor patru turnee, chiar şi în ani diferiţi, să fie asimilată unui „Grand Slam”, termen care începe tot mai mult să definească în mod eronat turneele înseşi.

Americanul Don Budge (în 1938) şi australianul Rod Laver (1962), precum şi americanca Maureen O'Connolly (1953) au fost laureaţii Marelui Şlem în perioada pre-Open a tenisului. După „Marea Unire” din 1968, doar Rod Laver a reuşit un an mai târziu peformanţa (devenit, primul şi unicul recidivist din istorie), iar în tenisul feminin, australianca Margaret Smith-Court (1970) şi germana Steffi Graf (1988) au realizat acest lucru. Trei performanţe la masculin, trei la feminin, cam puţin pentru o istorie de peste un secol.

Trebuie spus că australienii n-au achiesat multă vreme la ideea sistemului open. Marii jucători din afară nu erau atraşi de călătorii mult prea lungi şi obositoare într-o perioadă atipică pentru marile competiţii, ba chiar şi starurile autohtone evitau o competiţie programată în perioada sărbătorilor hibernale. Apoi, organizatorii primului turneu open major (Roland Garros 1968) au schimbat macazul doi ani mai tâziu, interzicând accesul jucătorilor profesionişti vreme de aproape un deceniu. Fără undă de maliţie, perioada aceea a cuprins şi singurele titluri româneşti de simplu la Paris, obţinute de Ilie Năstase (1970) şi Virginia Ruzici (1978). Jimmy Connors ar fi obţinut, poate, Marele Şlem în 1974, dar n-a fost admis la Paris. Suedezul Mats Wilander, popularul expert de la Eurosport, a fost aproape de triumf în 1988, dar s-a poticnit tocmai la Wimbledon, unde s-a încoronat rivalul său autohton Stefan Edberg. Roger Federer a câştigat totul în 2006 şi 2007, în afară de Roland Garros, pe zgură, unde rege era Rafael Nadal. Spaniolul însuşi a câştigat trei turnee majore din patru în 2010. Şi acum, „Nole” Djokovic la o singură victorie în finala de la US Open, unde rusul Medvedev a luptat ca să intre în istorie.

Despre tenisul feminin am menţionat mai puţin fiindcă cazurile de „trei din patru” sunt mult mai multe. Margaret Court a mai avut ocazia, în timp ce Steffi Graf a ratat-o de şase ori, în afară de triumful din 1988. Legendarele Billie-Jean King, Martina Navratilova sau Monica Seles s-au înscris şi ele pe această listă, iar Serena Williams chiar de două ori la distanţă de 13 ani. Ca şi în cazul lui Medvedev, în acest an, în faţa lui Novak Djokovic, cu şase ani în urmă, italianca Flavia Pennetta a oprit-o pe Serena nu numai la porţile Marelui Şlem, ci a unui record de titluri majore obţinute în carieră.

De ce, totuşi, o asemenea performanţă este atât de greu de obţinut? Tenisul nu este un sport atât de extenuant precum ciclismul de şosea (de exemplu) unde participarea (nu victoria) la cele trei mari Tururi este, practic, imposibilă. Totuşi, tenisul la nivel înalt „compensează” prin calendar. În afară de cele patru, sunt numeroase turnee pe suprafeţe diferite la care ești cam obligat să participi. Oboseala lui Djokovic, vizibilă încă de la turneul olimpic, dar mai ales la US Open, unde a pierdut mai mereu primul set, şi-a spus cuvântul. În plus tenisul este un sport eminamente individual, în care te lupţi tu şi adversarul tău, fără ajutorul unor lansatori sau cărători ca în Girurile, Tururile şi Vueltele cicliste.

Singurătatea lui Novak, în faţa fileului şi a lui Medvedev, a fost definitorie cu un game înaintea finişului, când dârzul reprezentant al unui neam de luptători, a izbucnit în lacrimi, deşi o partidă de tenis n-are învingător înainte de jucarea ultimei mingi. Iată de ce, realizarea Marelui Şlem este, de multă vreme, şi va rămâne o himeră.

Publicitate și alte recomandări video