Havuzul, smârcul şi călugăriţa

Ei bine, în ultima duminică a lunii septembrie, zi frumoasă, caldă, m-am pornit spre amicul din sat, care mă invitase la un grătar. Pe drum, care drum e scurt, n-am timp nici de-o ţigară, văd ceva mic şi verde cu ochi mari pe asfalt, un ceva, o ceva, măi să fie, doară n-o fi? Stătea acolo nemişcat(ă) şi da, parcă se ruga!

M-am oprit, am scos kodăkcelul meu, l-am pornit respectând tot ritualul necesar de ceva vreme (displayul nu se porneşte la pornire decât după ce lovesc digitalul de vreo două, trei ori de mână, pe urmă prima poză iese aşa, cu un filtru alb, trebuie să-l închid şi să-l repornesc, abia apoi ies pozele – vă daţi seama că instantanee ioc după o aşa tevatură) şi-am fotografiat chestia mică şi verde cu ochi mari de pe asfalt care parcă se ruga. Ei, da, ca să vezi, era chiar ea, călugăriţa, o Gottesanbeterin cum i-e numele parcă tare elevat în germană!

Din piaţa satului pornise o dubiţă, eu în drum, nu chiar în mijlocul lui, dar în drum, fotografiind un gen de lăcustă, "ucigaşul perfect", aveam să citesc ulterior pe net, pe adevărul.ro. Evident, trăgând câteva cadre, să fiu sigur că unul iese fain. Mă claxonează şoferul dubiţei, dar nu m-am dat din drum – avea loc să treacă. Şi a trecut. Iar eu aveam o fotografie cu o insectă rătăcită pe asfaltul uliţei amnăşene (chiar, cum o fi ajuns ea acolo, ce căuta ea pe şosea?) de care, cum ziceam, cu câteva săptămâni în urmă nici nu ştiam că există. Mda, vorba noastră, a nemţilor: Man wird alt wie eine Kuh/ und lernt immer noch dazu! (Îmbătrâneşti ca o vacă/ şi tot mai înveţi câte ceva.)

Povestea cu traducerea numelui de Gottesanbeterin mi-a adus aminte de niscaiva gafe pe care era să le fac pe la începutul anilor 2000, pe când mă apucasem mai serios de tradus. Pe care era să le fac, repet. Căci bine e să verifici orice vocabulă pe care n-o ştii decât din dicţionar, bine e să ai un redactor atent, cineva care are mintea limpede, de vreme ce autorul unui text (iar traducătorul e şi el autorul unui text) e prea prins în (con)text, încât adesea nici nu mai vede greşeala. (Desigur, există şi greşeli de logică şi/ sau de cultură generală care n-au nici o scuză. De pildă să muţi o unitate de submarine de la Sevastopol la… Braşov!…)

Ei bine, într-o poezie a Marianei Codruţ apărea un havuz. Pe atunci, habar n-aveam de cuvântul ăsta care, trebuie să recunoaşteţi, se foloseşte foarte rar, aproape că nu se mai foloseşte. Ei bine, eu unul am citit… harbuz. Noroc de mine că, dacă bine ţin minte, făceam pe traducătorul intermediar, din română în engleză, pentru Adam Sorkin. Iar autoarea, ştiind şi ea ceva engleză, a sărit ca arsă când a auzit de watermelon! Oricum, potenţiala gafă a murit în faşă, căci poemul "Prostul satului şi visul Îngerului ideologic" n-a mai fost tradus până la urmă (lung şi complicat de tradus). Iată pasajul:

"3. – Îngerul Prostului (…) / îşi bălăbănea picioarele/ stînd pe marginea havuzului prăfuit (care-nvie/ spectaculos la vizitele prezidenţiale) şi citea/ aşa-zisul testament al victimei cu gesturi/ de actor singur declamînd în oglindă:/ «la aproape patruzeci de ani, în decembrie,/ mult am iubit o pată de lumină/ căzută întîmplător pe mîna mea…»./ – promiţător, promiţător, comentă Îngerul."

Ei, nu ştiu dacă, de se năştea gafa, cititorul ar fi "înghiţit" un înger bălăbănindu-şi picioarele "pe marginea harbuzului prăfuit". Deşi, mai ştii? La ce poezii mai scriu unii în ziua de azi…

A doua aproape-gafă (memorabilă) a fost tot pornind de la un aproape omonim. Şi tot într-o poezie, de data asta una semnată de O. Nimigean, şi anume poemul ultra-dur "Pîlpîind nehotărît peste smîrcuri". Care poem se termină după cum urmează:

"vreau să vomit pe terciul vostru/ tot ce m-aţi obligat să înghit treizeci de ani/ tot ce n-am putut mesteca tot ce-au respins cu scîrbă/ celulele mele totul/ totul totul aproape eu însumi întreg/ să mai rămînă doar două aripi subţiri transparente/ un fluture alb/ pîlpîind nehotărît peste smîrcuri".

Ei bine, evident că pentru mine cuvântul "nou" (necunoscut) a fost smârc. În toiul traducerii, am citit, aţi ghicit, sfârc. Ehei, spuneţi şi voi dacă suna complet aiurea dacă poemul se numea "Pîlpîind nehotărît peste sfîrcuri" şi se termina apoi exact aşa, cu "un fluture alb/ pîlpîind nehotărît peste sfîrcuri"?! Sigur, s-ar fi schimbat radical peisajul, nemaiconsonând cu (con)textul poemului, dar ar fi fost o variantă parcă plauzibilă şi interpretabilă în fel şi chip. Păi, nu? Repet, la ce poezii mai scriu unii în ziua de azi…

Michael Astner este poet, traducător şi publicist