Hombre şi patimile

Dar Iaşii au… cum să vă spun… au aşa un aer destins şi distins pe care-l simţi şi la şase dimineaţa, când ies beţivii din non-stopuri. Sigur, distinsul e lucru mare, îl găseşti pesemne la Paris, la Roma sau Viena, pe când Iaşii… Iaşii au ceva… aşa cum ai un bibelou făcut cadou de nu mai ştii cine. Ştii că-i ca dracu, dar e-al tău, nu te poţi despărţi de el. Când am zis „ca dracu”, nu mă refer, desigur, la Copou, la bulevardul Ştefan cel Mare sau la cel numit odată Bărbosu, cum îi ziceau ieşenii, adică Karl Marx, acum cu numele vechi de Lascăr Catargiu, ci la Bularga, la dezafectata zonă industrială sau la mahalalele de cartiere ceauşiste cu blocuri pătrăţoase, coşcovite, cu balcoane făcute din economie şi cu scări cariate şi mirosind a tocăniţă şi a urină.

Numele ăsta Hombre trebuie să fi avut un sens. O fi fost o poreclă dată de vreun conbulargist de-al lui. Dar nu mi-a spus niciodată, oricât l-am întrebat. Ţin minte că odată eram „La Matale” şi l-am „ischitit”, cum se zicea odată la ţară. Terminasem acasă o povestire, eram nemulţumit de ea şi voiam să o rescriu. Prin fereastră vedeam lumea neclar. Era ceaţă şi făcea a ploaie. În negura aceea confuză aveam sentimentul că sunt singur pe lume, iar lumea e undeva departe. Şi, totuşi, parcă aproape. Presimţeam adevăruri esenţiale, mă atingeau sub norii aceia lehuzi. Degetele lor delicate îmi mângîia cât de cât sufletul.

Şi atunci a apărut Hombre nu ştiu de unde, parcă din neant, şi am început să vorbim ca din senin – eram două singurătăţi care se căutau. Îmi zicea:

– Domnule, ce ţi-e omul? Viaţa? Nimeni nu trage vreo învăţătură din ea. Fiecare se strofoacă prin toate mijloacele să strângă avere, să-şi aranjeze copiii c-o treaptă mai domn, cum zicea poetul, să aibă parte de dragoste, dar dă peste câte una…, să se bucure de servicii bănoase, de prestigiu, mă rog. Iar bătrâneţea nu-i face pe oameni mai înţelepţi. Numai scriitorii de pluton şi filosofii duşi cu pluta scriu prostia asta. Oamenii nu se pocăiesc nici în ultimul ceas. Însă o viaţă adevărată, nu e niciodată atât de adevărată, dacă nu are şi un vârf de cuţit de sare. Este fadă, comună, plină de politicale de mor şi muştele de plictiseală. Trebuie să ai un necaz ceva, un eşec, să te trântească viaţa de pământ, ca să îţi dai seama de bucuriile ei.

Aşa îmi curgeau ca ploaia cea de vară şi mie gândurile astea câteodată. Iar uneori mă cuprindea o duşmănie arzătoare faţă de neamul omenesc. Doamne, cât de prost e! Desigur, prost eram eu. Aveam pe vremea aceea siguranţa de sine a omului tânăr, sănătos, cu capul în nori, care nu vrea şi nici nu e în stare să-şi facă griji. Şi supus patimilor. Parcă auzindu-mi gândurile, Hombre continuă:

– Domnule, toţi au patimi: unul umblă după femei, altul bea, la altul e pustiu în scăfârlie, deşi e mare în post, altul vrea cu orice preţ să ajungă mai sus cu o treaptă (ca să aibă de unde să cadă ca bolovanul). Păi, cum să nu te cuprindă duşmănia faţă de neamul omenesc? Faţă de prostia lui? Desigur, prost eram şi eu. Aveam siguranţa de tâmpit a omului tânăr, sănătos, care nu vrea şi nici nu e în stare să-şi facă griji. Aveam însă şi eu o patimă: voiam să scriu. Un critic literar mă lăudase şi mă publicase. Vorbeam cu el „La Matale”. Pe urmă am aflat că tipu' umbla după fiică-sa. Na, frate! Când e să faci o patimă, o faci şi din borşul de ştevie. Când vrea Domnul, mătura se face puşcă.

– Ei – am zis – trebuie să facem deosebirea între patimi negative şi patimi pozitive.

– În fine! Într-adevăr, îs amestecate patimile astea. Eu aveam patima asta: să scriu cărţi. Nu una – zece! Mă apucase pişatul gloriei. Să caut subiecte, domnule, ca să mă citească cu aviditate toată „canalia de uliţi”, toate cuconeturile ambetate. Asta a fost desaga mea de patimi pe care am dus-o în spate.

Aşa îmi zicea Omul-Hombre. Ceva-ceva însă simţeam şi eu încă de atunci – patima asta. Mă uitam în sus, în tavanul de „La Matale”. Deasupra erau apartamentele din bloc. Dar am întrebat pe patronul şi prietenul meu:

– Ce e deasupra, domnule Tacu?

– Nu ştiu. Neantul, Radule, neantul.

Şi râdea. Apoi mi-a umplut iarăşi paharul. Dă, patima! Am ridicat paharele şi prin sticla lor am văzut Iaşii aşa, cum să vă spun, distins.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist