Iaşul ca loc al memoriei (III)

Probabil cea mai cunoscută parte a blazonului oraşului Iaşi este, începând chiar cu secolul al XIX-lea, cultura. Chiar dacă politicile centraliste coordonate de Bucureşti au ocolit cu premeditare orice formă de investiţii şi finanţare economică pentru fosta capitală a Principatului Moldovei, cultura a fost, şi a rămas şi astăzi, un domeniu privilegiat la Iaşi. Atât consumul cultural european din casele boierilor educaţi (după ce vreme de un secol aceştia fuseseră tributari gusturilor orientale), cât mai ales construcţia instituţională a culturii, prin instituţii profesioniste de inspiraţie occidentală, au făcut ca oraşul să devină încă din zorii modernităţii un panteon al artelor şi al gândirii.

Iaşul a deschis calea construcţiei instituţionale pentru cultură, având o serie lungă de priorităţi naţionale: primul spectacol în limba română, în casele Ghyka (1816); prima gazetă în limba română, “Albina Românească“ (1829); primul monument de for public (1840); primul spectacol muzical în limba română (1834); în 1836 se înfiinţează Conservatorul Filarmonic-Dramatic (ai cărui cursanţi vor susţine, în 1838, primul spectacol de operă în limba română); se înfiinţează Biblioteca Academiei Mihăilene (1839); prima revistă literară românească “Dacia literară“ (1840); în 1847 este inaugurat “Teatrul de la Copou“; prima Grădină Botanică (1856); prima universitate din ţară (1860); prima Pinacotecă (1860); Şcoala de Arte Frumoase (1867); în 1882 a fost clădit, după planurile lui Gustav Eiffel invitat de P.P.Carp la Ţibăneşti, Hotelul “Traian“; a fost declanşat, ca în marile oraşe europene, un amplu program de monumente de for public: se ridică statuile lui Ştefan cel Mare – 1883, Miron Costin – 1888, Gh. Asachi – 1890, V. Alecsandri – 1905, M. Kogălniceanu – 1911; în 1895 se construieşte primul Teatru Naţional, după planurile celebrilor arhitecţi vienezi Fellner şi Helmer; este definitivată, la 1900, Esplanada Elisabeta (“Râpa Galbenă“). Iar o menţiune specială merită înfiinţarea la Iaşi de către Avram Goldfaden, în 1876, a primului teatru evreiesc din lume, “Pomul Verde“, care îşi juca spectacolele în limba idiş. Toate acestea schiţează o arhitectură cultural-instituţională fără egal, mai veche şi mai solidă decât cele realizate în regat, după Marea Unire.

De asemenea, nu trebuie uitat faptul că intelectualitatea ieşeană a generat, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a sec. XX, cele mai importante curente de idei literare care au dominat dezbaterile culturale şi ideologice ale ţării precum “Junimea“, “Contemporanul“, “Viaţa Românească“, aici activând, de-a lungul timpului, figuri majore ale culturii naţionale, artişti, literaţi, critici sau mari gânditori şi istorici, care apoi au fost importaţi de capitală care le-a desăvârşit comercial şi simbolic prestigiul, utilizându-i în folos propriu.

Doar această scurtă fişă de prezentare a Iaşului aproape bicentenar ne arată premisele construcţiei identităţii ieşene pe suport cultural ca o alternativă la decăderea economică. Regele Carol I însuşi, ştiind de resentimentele antidinastice care izvorau din Palatul Roznovanu, ca o reverenţă faţă de prestigiul cultural şi istoric al oraşului, îl aduce, pe cheltuiala sa, pe cel mai celebru arhitect european, André Lecomte du Noüy, cel care restaurează la Iaşi Biserica Trei Ierarhi (1882-1890) şi Sf. Nicolae Domnesc (1890-1904), făcându-le să arate aşa cum le vedem astăzi, de parcă am fi contemporani cu Vasile Lupu sau cu Ştefan cel Mare (deşi, în cazul Trei Ierarhilor, modifică acoperişul pravoslavnic de tip ceapă cu o rafinată şi europeană soluţie gotică, dar dărâmă turnul cu ceasornic de la Uliţa Mare, ocazie cu care ceasul unic în această parte a lumii, cu un mecanism rar şi nepreţuit, dispare).

Secolul XX va aduce în prima sa jumătate, pe lângă Palatul de Justiţie terminat în 1925, pe vechiul amplasament al Curţii Domneşti, câteva edificii noi, cu caracter muzeal, care sunt rodul activităţii civice a unor promotori ai memoriei culturale a locului şi ai spiritului european dedicat valorii educative a colecţiilor muzeale: iau astfel naştere Bojdeuca lui Creangă, primul muzeu literar din România, şi Muzeul Municipal, un ONG creat de mari arhivişti şi istorici, precum Gh. Ghibănescu şi Gh. Ungureanu, ale căror colecţii numismatice personale şi de pergamente salvate de la distrugere vor face obiectul unor expoziţii şi evenimente la instituţia creată de ei, devenind apoi piese esenţiale în colecţiile arhivelor sau ale nou înfiinţatului Muzeu de Istorie a Moldovei. În spiritul promovării culturii naţionale, româneşti, care a fost gândită, aşa cum am mai arătat, ca o prioritate de acţiune a guvernului, toate aceste instituţii au fost sprijinite şi de stat în perioada interbelică atunci când Fundaţiile Regale au deschis un important canal de finanţare pentru cultura naţională în context european.

În mod paradoxal, deşi impus de tancurile Armatei Roşii, şi promotor al deznaţionalizării sub semnul internaţionalismului proletar (modă toxică revenită ideologic şi în zilele noastre, sub eticheta de globalism multicultural) comunismul a dezvoltat instituţiile de cultură şi la Iaşi: inventarea Palatului Culturii cu cele patru muzee naţionale ale sale, înfiinţarea Filarmonicii, a Teatrului „Luceafărul“, a Operei Naţionale, restaurarea Teatrului Naţional (prilej cu care a fost rasă Loja Regală şi distrus apartamentul din spatele ei), înfiinţarea de muzee literare şi de reviste de cultură au fost, toate, puse în practică din ordinul partidului, dar cu efecte culturalizatoare. E interesant de subliniat, totuşi, că deşi partidul comunist subordona cultura maşinăriei de propagandă (motiv pentru care o finanţa copios cu bani de la buget) rezultatul era cu mult mai rafinat decât primitivismul proletcultist, grosier-ideologic, pe care îl imaginase iniţial maşinăria de Agit-Prop sovietică. Şi asta pentru că Iaşul avea un specific care a rămas neschimbat şi astăzi.

De aproape două secole cultura ieşeană este dominată de valorile clasice. Deşi partea de creativitate nu a lipsit, mai ales în zona ideilor, totuşi publicul ieşean şi, prin urmare, instituţiile care promovează cultura în toate formele ei de manifestare, au o puternică dominantă conservatoare. Venit să mă viziteze, directorul arhivelor Universităţii Libere din Bruxelles a rămas consternat văzând prin oraş programul din ultimele luni al Operei Naţionale Iaşi. “Este de secol XIX“, mi-a spus uluit, dar nu fără să salute faptul că există o asemenea ofertă de spectacole clasice, excelente pentru cei care vor să-şi formeze gustul, într-o lume dominată azi mai mult de scălâmbăieli şi impostură (prezentate cu tupeu drept mari şi originale deconstrucţii performative) decât de spectacole cu adevărat novatoare, experimentale, revoluţionare în arta scenică, cu valoare artistică şi socială adugată.

În concluzie, Iaşul beneficiază de o moştenire culturală autentică şi de mare valoare constituind unul dintre cele mai importante centre ale culturii înalte din regiune, cu o ofertă consistentă în ceea ce priveşte valorile clasice naţionale şi europene. Această ofertă culturală orientată către o perspectivă mai tradiţionalistă, care privilegiază excelenţa şi formele de expresie culturală de sorgine clasică, care omagiază activ un trecut istoric de mare relevanţă şi a cărei legitimitate este fundată pe valori istorice şi pe prestigiul marilor personalităţi ale locului, reprezintă, prin diversitate şi calitate, un patrimoniu viu, o excelentă formă de activare a memoriei. Istorie, memorie, valoare şi inovaţie culturală ar putea fi astfel componente esenţiale ale brandului unui oraş condamnat de politicieni la subdezvoltare. Componente ce merită dezvoltate şi rafinate civic dacă vrem să ieşim din letargie şi vaiet.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor