Ideea de bătrân îmbătrâneşte

Toate acestea sunt adevărate, dar ceea ce mă interesează pe mine în acest articol este altceva, anume bătrâneţea din mintea individului. Pentru că aceasta nu este doar o chestiune de timp, ci şi o stare de spirit, una ce poate fi conştientizată şi gestionată.

Am constatat de-a lungul vieţii că unii oameni refuză să îmbătrânească, iar alţii îmbătrânesc parcă mai repede. Unii se consideră bătrâni la 40 de ani, alţii nici măcar la 90. O mulţime de bătrâni duc o viaţă activă până târziu pe când alţii se blazează aproape imediat după ce ies la pensie şi încep să se gândească la moarte.

Cum îşi poate trăi viaţa un om, de orice vârstă ar fi el, dacă ajunge să considere drept potrivită ideea de a-şi cumpăra loc de veci într-un cimitir şi de a-şi amenaja propriul mormânt înainte să fi murit? E trist, insuflă un sentiment de abandon înainte de vreme, poate chiar cu mult înainte de vreme, ideea de moarte prematură, iar asta nu are cum să nu afecteze gândirea, spiritul unui om. Şi e posibil chiar ca spiritul să fie mai important decât fizicul.

Psihosomatica, o ramură medicală, studiază modul în care cele două laturi ale entităţii umane, fizicul şi psihicul, se influenţează reciproc, iar rezultatele la care s-a ajuns sunt uimitoare. Nu ştiu câţi oameni cunosc asta, dar o gândire pesimistă, negativistă poate duce ea singură la boli fizice grave cum ar fi tulburări gastrointestinale, respiratorii, cardiovasculare, boli de piele, tulburări metabolice şi endocrine, articulare şi ale musculaturii scheletice, tulburări ale aparatului sexual şi multe altele.

S-a demonstrat ştiinţific faptul că factorii psihologici au influenţă asupra funcţiilor organismului şi asupra tulburării acestor funcţii. Cu alte cuvinte, dacă ai să începi să te simţi bătrân şi bolnav, foarte curând ai să devii cu adevărat bătrân şi bolnav, din toate punctele de vedere. Bătrâneţea este un stadiu al vieţii unui individ, dar mai presus de toate este şi o stare psihică care nu depinde atât de mult de vârsta respectivului.

Există bătrâni şi la 20 de ani, am cunoscut astfel de oameni. Nu au nicio speranţă în viaţă, nu-şi doresc lucruri noi, fug ca de dracu de solicitări, nu ies niciodată din zona de confort, urăsc călătoriile, urăsc socializarea, activitatea lor preferată este să stea degeaba oriunde şi oricât de mult, şi cu orice preţ, să nu facă nimic “pentru că nu are rost”, ci să aştepte trecerea timpului. Practic nu există nicio diferenţă între un om care are acest comportament la 90 de ani şi unul la 20 de ani, amândoi sunt bătrâni, doar că vârsta lor diferă.

Dacă mergi la o cursă de alergare sau, în general, la orice competiţie sportivă deschisă publicului larg, ai să vezi clar diferenţele colosale dintre vârsta din buletin şi cea reală ale concurenţilor. Acolo sunt oameni care au mintea de 20 de ani şi corpul de 70, 80, poate chiar mai mult şi care se comportă ca atare, termină cursa în uralele spectatorilor. Uită-te apoi în public şi ai să constaţi că acolo sunt bătrâni cu mintea de 70, 80 şi corpul de 20, care n-au avut curajul sau pornirea de a încerca măcar să participe. Ceea ce îi defineşte pe toţi acei oameni şi îi duce prin viaţă este modul în care asimilează ideea de bătrân.

Evident că există extreme la ambele capete. Mă gândesc aici la bătrânii care se simt încă tineri, dar vor să şi arate ca atare. Cu greu îmi pot şterge din memorie feţele unor actori, vedete de tot soiul, femei sau bărbaţi, trecuţi bine de 70 de ani care au lăsat chirurgii plasticieni să intre atât de adânc în carnea lor, încât i-au transformat în nişte caricaturi, mici monştri, personaje macabre rupte din benzi desenate. Chiar zilele trecute am văzut o doamnă în oraş, trecută de 65-70 de ani, care era îmbrăcată ca o piţipoancă de 20, cu fustă scurtă, mulată, pantofi cu toc, decolteu adânc, o tonă de machiaj, coafură fistichie, iar faţa îi era împietrită într-un zâmbet permanent şi straniu rezultat al pielii întinse artificial. E de apreciat atitudinea ei vie, încăpăţânarea de a se menţine încă atrăgătoare, dar nu ar fi rău să se impună nişte limite, pentru că nimic nu merge la infinit, timpul totuşi trece, iar asta se vede cel mai bine în ochi, nu pe piele. Personal o prefer însă de o mie de ori pe acea doamnă, decât pe o “fată” de 20-25 de ani care stătea la coadă la Sfânta Parascheva, cu batic în cap, fustă până în pământ, pulover împletit şi închis până în gât şi o privire de bunică. Femeia aceea arăta deja bolnavă, fără niciun chef de viaţă, şi mi-e foarte greu să cred că starea ei interioară era una jovială, încrezătoare, energică.

Totul e legat de starea noastră mentală, de aceea totul poate fi schimbat şi în sens bun şi în sens rău cu ajutorul minţii. Chiar dacă trupul dă semne de oboseală, mintea îi poate ordona să mai aibă răbdare, să îşi revină şi să ţină capul sus.

Pandemia de Covid a arătat poate mai mult ca oricând cât de mult contează emoţiile noastre în stabilirea stării generale. Stresul a ajuns la cote nemaiîntâlnite, iar asta a influenţat în sens negativ o mulţime de oameni. Extrem de numeroşi au intrat în acea pandemie tineri, iar după doi ani au ieşit din ea bătrâni, unii fără şanse de recuperare. Pentru că, dacă nu te tragi singur din depresie, din gândire negativistă, din blazare şi abandon, nimeni altcineva n-o va putea face.

Tot psihosomatica a demonstrat că stresul poate fi responsabil de slăbirea imunităţii. Ideea de nefericire te face bolnav şi bătrân. Gândurile frumoase, optimiste înseninează singure viaţa şi cresc de la sine bucuria de a trăi, implicit sănătatea. De cealaltă parte, gândurile negre şi pesimismul nu duc decât la delăsare şi izolare, care sunt drumul sigur către degradare.

Ideea e că nu trebuie să te laşi niciodată bătut, să nu renunţi la bucuria de a trăi şi să încerci să mori tânăr cât mai târziu posibil. Una e să părăseşti această lume pe canapeaua ta tocită din cauza unui infarct, cu telecomanda de la televizor în mână, după o viaţă petrecută în acea stare, şi alta e să mori după o cădere cu parapanta, la orice vârstă ar fi…

Briscan Zara este scriitor şi publicist