Identităţile multiple ale lui Mircea Eliade

Pe 24 martie 1953, aflat în exil la Paris unde complicii români ai Armatei Roşii, de ocupaţie, îi blocaseră cariera universitară propusă de Georges Dumézil, Mircea Eliade începe să-şi scrie o autobiografie spirituală pentru a-şi limpezi sursele gândirii şi evoluţia sa ştiinţifică în marş forţat, epuizant, în interiorul unei discipline aproape necunoscută atunci: istoria ideilor religioase. Inevitabil, această rememorare a început cu datele sale civile, cu ziua, luna şi locul naşterii. Astfel încât primul paragraf al acestui fragment autobiografic, dezvoltat mai apoi într-un manuscris mai larg numit „Mansarda” (care va fi publicat în exil, la Madrid, în colecţia „Destin”, îngrijită de George Uscătescu, în 1966), reluat şi la începutul volumului de „Memorii”, suna aşa: „M-am născut la Bucureşti, la 9 martie 1907 (25 februarie, pe stil vechi!). Fratele meu, Nicolae Remus, se născuse cu un an mai înainte, iar după patru ani a venit pe lume Cornelia¹. Tatăl meu era moldovean din Tecuci şi, înainte de a-şi schimba numele în Eliade, se numise Ieremia. Dicţionarul francez-român pe care l-am folosit tot timpul liceului era semnat Gheorghe Ieremia” (Memorii, ed. 2004: Humanitas, p.9).

Acest simplu pasaj introductiv e plin de inexactităţi: fratele se născuse de fapt în 1905, tatăl se numea în actele regimentului Eremia Gheorghe (pronunţia moldovenească, calchiată după slavonă, era cu „ie”, ca în cazul lui „Elţîn”), iar în ceea ce priveşte ziua şi luna naşterii iată ce spun actele, mai precis Registrul Stării Civile a municipiului Bucureşti/ născuţi/ 1907/ Anexa I, la nr. 1596 din 1 martie 1907: „Gheorghe-Mircea Eliad, născut pe 28 februarie, la ora 5 a.m., fiul lui Gheorghe şi al Janei [născută Stoenescu] în Bucureşti, pe strada Melodiei nr. 1²”. C. Popescu-Cadem, primul care a publicat, încă din 1984, data corectă explică şi ce e cu acel Eliad din actul de naştere: e o ortografiere eronată a funcţionarului Stării Civile datorată menţiunii ca atare a tatălui (Eliad Gheorghe), locotenet în regimentul nr. 9 Râmnicu Sărat, în Anuarul Armatei din acel an. Ulterior această formă a fost corectată în Eliade³. De unde atunci 9 martie, dată care apare pe absolut toate documentele de identitate din exil şi chiar pe piatra sa de mormânt? Căci, chiar dacă ar fi să aplicăm iraţionala regulă a conversiei datei corecte la calendarul gregorian (aplicabil abia după 1 aprilie 1919 devenit, prin lege, 14 aprilie 1919), pe „stil nou”, am avea, evident, 13 martie 1907 ca dată a naşterii. De ce 9 martie, mai ales la documentele din exil când Mircea Eliade era deja matur, savant responsabil şi e greu de crezut că nu ştia data exactă a naşterii chiar dacă atunci a fost declarat la Starea Civilă de un vecin, prieten de familie (Niculae Drăgicescu), tatăl său fiind la unitate, în Râmnicu Sărat? Căci originalele actelor sale de identitate aflate în colecţiile speciale ale Bibliotecii Regenstein a Universităţii din Chicago (la fondul personal „Mircea Eliade Papers”) sunt fără echivoc în privinţa numelui, a datei şi a locului naşterii „Eliade Mircea, născut pe 9 martie 1907 în Bucureşti, România”. Sunt date existente pe Certificatul de Apatrid, Refugiat Politic, emis la Paris şi reînnoit la fiecare patru ani, până pe 14 iulie 1970 când, în urma cererii sale, Statele Unite ale Americii îi acordă Certificatul de Naturalizare şi Cetăţenia americană, prin actul nr. 9307677/1970 al U.S. District Court. Aceleaşi date (09 MAR 07) le regăsim şi pe ultimul său paşaport, nr. 021449444, emis la 13 mai 1985 de U.S. Passport Agency din Chicago.

Nu ştiu cum arătau documentele de identitate ale lui Eliade înainte de a renunţa la cetăţenia română scârbit de malversaţiunile făcute de agenţii nazismului roşu din ţară care, în numele revanşei faţă de simpatiile sale legionare, l-au împiedicat, pe 3 decembrie 1947, prin ambasadorul Stoilov, să obţină bursa şi poziţia de cercetare care i-ar fi deschis cariera în mediul academic parizian. Ar fi interesant de verificat în arhiva M.A.E., dosarul de angajare datorat lui Constantin C. Giurăscu, Ministrul Propagandei în 1940, care îl trimite la Londra pentru a-l scoate din cazanul fierbinte al luptelor politice, pentru a vedea dacă pe paşaportul diplomatic erau aceleaşi date sau erau cele existente legal în certificatul său de naştere: adică numele Gheorghe-Mircea şi data de 28 februarie/ eventual 13 martie dacă acceptăm ca fiind raţională conversia automată la calendarul gregorian. În exil, ca refugiat politic şi asumat apatrid a declarat pe proprie răspundere, evident, ce a vrut, iar toată literatura autobiografică pe care a lăsat-o posterităţii e scrisă în această perioadă, desigur, astfel încât ea susţine şi întăreşte varianta aleasă de autor. Dar de unde şi până unde 9 martie?

Într-un text celebru scris de Ioan Petru Culianu, cel mai important discipol al lui Eliade (care însă s-a şi distanţat de magistru), savantul american de origine română (că mă tem că asta este formularea corectă în ceea ce-l priveşte, chiar dacă „visa în limba română” şi a scris literatură numai în limba maternă) este numit un mare mistagog. Nu un „mincinos” cum grosier s-ar putea interpreta, ci un creator de mistere, un gânditor care dă o dimensiune mai înaltă cotidianului, gonflându-l spiritual şi mistic. Trebuie totuşi spus că această perspectivă subtilă prin care Culianu dădea un răspuns rafinat tehnicii lui Eliade de a ascunde şi a altera realul prin diverse artificii teoretice („camuflajul sacrului în profan” ş.a.), o perspectivă asumată de Eliade până în amurgul vieţii sale (vezi consideraţiile sale finale despre incendiile periodice, ritualice şi purificatoare, ale bibliotecii personale!) este diferit interpretată de cei care îl citesc doar prin grila unor angajamente politice de tinereţe. Aceştia văd în multe dintre textele sale literare („Nuntă în cer”, „Un om mare” sau „Noaptea de sânziene”) un mesaj codat prin care perpetuează simpatiile sale codreniste, iar în toată „mistagogia” sa doar o omenească grijă de a ascunde un trecut inavuabil. Eliade spune undeva că ziua de 9 martie, Ziua Tuturor Sfinţilor (a celor 40 de martiri pentru credinţă) este un semn pentru el, un savant care nu are un nume creştin (deşi Registrul Stării Civile zice altceva!), un om preocupat mai curând de morfologia ideilor religioase, decât de practica religioasă propriu-zisă a credinciosului. De aceea, cred, că a vrut să fie născut în această zi care „i se potrivea mai bine” decât cea adevărată. Ce mai e, în fond, adevărul pentru un om atent cu propria posteritate şi care a avut grijă să lase în urmă o mulţime de semne criptice despre sine însuşi, o multitudine de identităţi simbolice ca un dibaci mistagog. Ca să nu-l înghită uitarea, cât timp rămâne controversat.

¹Mama profesorului Sorin Alexandrescu

²Pentru curioşi, vezi AICI

³Vezi articolul „Mircea Eliade – completări şi rectificări biografice” în C. Popescu-Cadem, Document în replică, Buc. : Ed. Biblioteca Bucureştilor, 2007, pp.281-290

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor