Iliberalism şi soluţii

În Turcia, 73,4% din populaţie suferea de pe urma privaţiunilor materiale în 2010. În 2015, procentul scăzuse la 45,8% – o scădere cu 27 de puncte procentuale în doar 5 ani.

În Ungaria, în 2013 45,4% din populaţie suferea de pe urma privaţiunilor materiale. În 2017, procentul a ajuns la 28,9% – o scădere de 16 puncte procentuale în 4 ani.

În Polonia, 25,5% din populaţie suferea de privaţiuni materiale în 2013. În 2017, procentul a ajuns la 13,2%, adică în 4 ani practic s-a înjumătăţit.

În România, în 2012 49,1% din populaţie suferea de privaţiuni materiale. În 2017, procentul a ajuns la 37,2% – o scădere cu 12 puncte procentuale în 5 ani (aceeaşi scădere ca în Polonia, doar că în Polonia ea s-a realizat în 4 ani, nu în 5).

În toate ţările est-europene în care s-au instalat regimuri iliberale (sau filo-iliberale: România nu are încă un regim politic propriu-zis iliberal), observăm acelaşi lucru: o scădere semnificativă a sărăciei într-o perioadă scurtă de timp (4-5 ani).

Politicienii iliberali propun societăţii un troc, un nou contract social (pe care îl onorează, şi astfel obţin legitimitate populară pe baza căreia câştigă alegerile): dezvoltare accelerată şi ieşire din sărăcie în schimbul renunţării la drepturile politice (acelea care fac posibilă o democraţie liberală).

Contractul ăsta social nu e inspirat de Rusia, ci de China: Deng Xiaoping a fost primul care a propus un astfel de contract social pe care liderii chinezi de după el l-au păstrat şi au continuat să-l respecte. Practic e contractul social pe care s-a fondat China post-maoistă.

E şi contractul pe care s-a fondat Kazahstanul post-sovietic, de exemplu – şi, în general, e contractul social tipic pentru toate regimurile autoritare de azi (indiferent dacă vorbim de autoritarism hard sau soft).

Pentru a salva democraţia liberală, politicienii democraţi trebuie să vină cu un nou contract social, care să le garanteze cetăţenilor aceleaşi ritmuri de dezvoltare şi de reducere a sărăciei pe care le reuşesc iliberalii, în condiţiile respectării drepturilor civile şi politice specifice democraţiilor liberale.

Dacă democraţii nu vor reuşi să propună în mod credibil un astfel de contract, iliberalii vor rămâne la putere încă cel puţin 2-3 cicluri electorale.

II. Ce putem face?

A. La nivelul UE

1. Valorile UE sunt clare, dar ele nu sunt operaţionalizate prin rezoluţii. Nu avem nici rezoluţii, nici directive pe tema statului de drept, a democraţiei sau a drepturilor omului.

E nevoie ca de aer de rezoluţii pe temele astea, pentru ca statele membre care încalcă standardele fixate prin astfel de rezoluţii să poată fi date în judecată la CJUE.

2. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie amendată astfel încât prevederile ei să fie valabile şi în cazul instituţiilor naţionale, nu doar instituţiilor Uniunii.

3. Modificarea legislaţiei privind partidele europene, astfel încât familiile europene care includ partide naţionale care guvernează prin încălcarea valorilor UE (sau cre militează pentru astfel de încălcări) să piardă finanţarea europeană de care dispun.

M-aş bucura ca partidele politice democratice şi pro-europene de la noi, indiferent de orientare doctrinară, care candidează la viitoarele alegeri europarlamentare să treacă în manifestele lor electorale propunerile astea şi să invite partidele din aceeaşi familie politică să facă acelaşi lucru.

B. La nivel naţional

1. Avem absolută nevoie de o nouă Constituţie. Constituţia în vigoare este creaţia CPUN din 1990-1991 şi, oricât a fost peticită în 2003, este o Constituţie proastă şi, pe fond, anti-democratică (fiindcă e produsă de minţile anti-democratice care formau CPUN).

Partidele pro-democratice şi pro-europene de la noi, indiferent de orientare doctrinară şi indiferent dacă sunt sau nu partide parlamentare, ar trebui să se aşeze la aceeaşi masă şi să producă împreună un proiect de Constituţie.

Dacă dezbaterea e suficient de deschisă şi de incluzivă (oarecum pe model islandez) şi ţine cont de toate standardele contemporane privind democraţia politică, am putea avea una dintre cele mai inovative constituţii din UE.

2. Schimbarea legilor electorale. Pe tema asta PSD e minoritar, fiindcă şi ALDE şi UDMR vor legi noi în domeniul ăsta (şi susţin alegerea primarilor în două tururi).

3. Ieşirea partidelor democratice şi pro-europene din zona lor de confort ideologic şi adoptarea unei atitudini mai pragmatice care să le permită să facă propuneri concrete şi atractive inclusiv celor care în prezent votează PSD.

Adică partidele noastre pro-democratice şi pro-europene ar trebui să iasă din zona fringe în care s-au plasat cu încăpăţânare până acum (stânga radicală, respectiv dreapta economică radicală) şi să se reorienteze spre centru (de la centru-stânga la centru-dreapta).

Deocamdată PSD a câştigat toate bătăliile. Dar, dacă ne schimbăm strategia şi mai ales atitudinea în spiritul celor 6 propuneri de mai sus, PSD va pierde războiul, iar România va rămâne o democraţie – ba chiar îşi va îmbunătăţi semnificativ calitatea democraţiei. Iar calitatea vieţii va creşte şi ea.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist