În impas

Nici tragicul nu pare să aibă „bătaie lungă” în lumea de astăzi: recentele atentate teroriste din Franţa şi Austria au mobilizat o scurtă perioadă de timp atenţia publică după care alte evenimente (sau non-evenimente) au trecut pe primul plan. În Franţa, preşedintele Macron a reacţionat, ca de obicei, cam teatral, dar a spus în sfârşit lucrurilor pe nume. Francheţea sa a provocat manifestaţii şi proteste vehemente în mai multe ţări musulmane. Mahathir Mohamed, până nu demult prim ministru al Malaeziei, a afirmat – nici mai mult nici mai puţin – că musulmanii au tot dreptul să ucidă milioane de francezi, întrucât Franţa trebuie să plătească pentru trecutul ei colonial. Țările europene şi-au declarat solidaritatea cu Franţa, dar au făcut-o cu destulă prudenţă. După uciderea profesorului Samuel Paty, atât candidatul democrat la preşedinţie Joe Biden, cât şi premierul canadian Trudeau au evitat, condamnând crima, cuvântul „islamist” vorbind doar de un „atentat terorist”. Siderant este modul în care ziarul New York Times a prezentat cazul Paty: „poliţia franceză a împuşcat un bărbat după un atac cu armă albă”. În acest fel, teroristul e distribuit în rolul de victimă, iar poliţia este, o dată în plus, culpabilizată. Aflu dintr-un articol al lui Matei Vişniec că şi site-ul Mediapart, condus de stângistul Edwy Plenel, a publicat o scrisoare a unui cititor ce relua aceeaşi versiune, cu teroristul asasin pe post de victimă.

S-au scris multe articole interesante în presa franceză după sinistrele asasinate de la Conflans-Sainte-Honorine şi Nisa, dar dintre ele merită o menţiune specială, după părerea mea, editorialele semnate de Valérie Toranian în La Revue des deux Mondes. În unul dintre ele ziarista se întreabă: Cine este ţinta atacurilor? Franţa sau Republica? Politicienii şi jurnaliştii preocupaţi să respecte corectitudinea politică pun accentul întotdeauna pe Republică şi pe valorile ei; dând prioritate Franţei, riscă să intre pe un teren minat, să fie acuzaţi că fac jocul xenofobilor, al celor obsedaţi de identitatea naţională şi de trecut etc. Dar, se întreabă Toranian (şi, din fericire, nu e singura care îşi pune această întrebare), putem oare separa Franţa de Republică? În cazul profesorului Paty erau vizate valorile republicane, în speţă libertatea de exprimare. Cum, totuşi, să facem abstracţie de faptul că există o întreagă – şi strălucită – tradiţie culturală franceză care prin Rabelais, Molière, Voltaire şi atâţia alţii, a dat întâietate independenţei spirituale şi libertăţii de expresie? Iar tripla crimă atroce de la biserica din Nisa, ce anume viza dacă nu Franţa creştină? Imediat după atentate, comunitatea turcă din orăşelul Décines (în apropiere de Lyon) a încercat să organizeze un pogrom al armenilor de acolo; turcii (sunt vreo 700000 în Franţa) au scandat lozinci de genul „aici e Turcia, aici suntem la noi acasă”. Erdogan are motive să fie mulţumit de discipolii săi.

Pe scurt, se încearcă impunerea imaginii unei Franţe islamofobe, întreprindere la care participă şi forţe politice din interior, cum ar fi partidul lui Mélenchon. Rişti oricând să ţi se aplice eticheta infamantă şi să fii inclus printre „reacţionari” sau chiar printre „fascişti”. E foarte greu, în consecinţă, să găseşti mijloace de combatere a fanatismului islamist. Caricaturile cu Mahomet din Charlie Hebdo au fost, la urma urmelor, doar un pretext: ţinta era însăşi civilizaţia occidentală (la fel, în atentatul de la Viena). E o greşeală, pe de altă parte, să impui acele caricaturi în mod forţat şi ostentativ. Pofesorul Samuel Paty însuşi procedase cu tact şi îi avertizase pe copii că s-ar putea ca unii elevi să fie şocaţi şi că e preferabil ca ei să nu le vadă. Ulterior, câţiva primari şi directori de şcoală exaltaţi intenţionaseră să proiecteze caricaturile pe ziduri sau să le lipească pe pereţii sălilor de clasă. O imbecilitate care din fericire a fost stopată. Cum bine a observat William Marx, profesor de literatură la Collège de France, caricatura e un gen aparte, implică stăpânirea şi acceptarea anumitor coduri, plus simţul umorului, pe care nu toţi îl au. În fine, a-l caricaturiza pe Mahomet (sau pe Iisus) nu are nici o legătură cu principiul laicităţii. Iar a răspunde unei caricaturi cu o decapitare înseamnă a regresa în cea mai primitivă barbarie.

O barbarie care, de mai mulţi ani, tot dă impresia că îi prinde pe europeni nepregătiţi.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video