Îndoiala patologică

De mai bine de două secole, raţiunea constituie liantul esenţial al civilizaţiei occidentale. Filozofia greacă, dreptul roman, renaşterea şi iluminismul plus autonomizarea gândirii ştiinţifice din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea au făcut ca ţările din vestul Europei, împreună cu Statele Unite să construiască o civilizaţie care s-a dovedit cea mai înaintată tehnologic şi cea mai democratică din tot ce experimentase omenirea până atunci. În centrul acestui model de societate a stat gândirea raţională, bazată pe îndoiala metodică, pe scrutarea logosului, pe organizarea conceptuală şi pe forţa de convingere a experimentului replicabil şi a argumentaţiei coerente. Pe scurt, pe tot ceea ce poate fi înţeles şi demonstrat cu argumentele raţionale ale ştiinţei.

În contrapondere, lumea orientală are drept principiu fondator gândirea intuitivă, meditaţia, contemplarea, vibraţia interioară. Deşi aparent principiul occidental al lui „Dubito ergo cogito/ Cogito ergo sum” este în perfectă contradicţie cu „Credo quia absurdum est”, realitatea ne arată că cele două tipuri de cunoaştere nu sunt, de fapt, chiar în opoziţie, ci în complementaritate. Chiar dacă nu se suprapun, realitatea descoperită experimental, ştiinţific, şi cea revelată, sublimată de intuiţie şi credinţă, nu sunt neapărat două lumi diferite, ci se hrănesc reciproc precum sfera antică a forţelor Yin şi Yang aflate într-o perpetuă dinamică, într-un joc de transformare dintr-una în cealaltă. Această subtilă perspectivă are, totuşi, limitele ei. În principal, datorită derivei inflaţioniste a iraţionalului care se propagă natural, mult mai rapid şi mai eficient decât explicaţia ştiinţifică, mai lungă, mai obositoare şi oricum opacă pentru analfabeţii funcţionali (cei care citesc fără să înţeleagă!).

Am făcut această introducere nu pentru a explica de ce lenea intelectuală a proştilor e contagioasă, ci pentru a sublinia că atunci când lipseşte educaţia şi pandantul ei obligatoriu: spiritul critic, riscul ca explicaţiile iraţionale să infecteze în masă creierele mai puţin exersate creşte exponenţial. Şi nu mă refer aici la idioţii care cred şi diseminează în social media că există tuneluri în Bucegi (şi dau de la unii la alţii o fotografie cu o esplanadă interioară dintr-un munte din China), ci la o categorie mai sofisticată de mistificatori, cei care, cu bună ştiinţă, mint urmărind o agendă politică. În lumea democratică, liberă, aceştia sunt revoluţionarii de profesie, profitorii neruşinaţi ai unui sistem pe care îl atacă şi subminează cu orice ocazie. Anticapitaliştii de supermarket, argaţi politici ai sistemelor dictatoriale sau nedemocratice orientale (China, Coreea de Nord, Turcia, Rusia, mai nou Bielorusia, spre exemplu), îşi rezolvă complexele personale şi frustrările preluând şi promovând tot ceea ce li se pare că loveşte în capitalism. Ei locuind şi beneficiind de avantajele de a fi cetăţeni acolo, bineînţeles, dar exercitând nestingheriţi, cu mare aplomb, dreptul constituţional la opinie. Lupta pentru pace şi dezarmare sau pentru orice alt subiect sindical ori politic se face în stradă numai în Occident, unde poţi să arunci nepedepsit cu cocktailuri Molotov şi după aceea să mergi, satisfăcut, la terasă unde să te lauzi cu vitejiile de peste zi. Ferit-a sfântu' să încerci asta la Moscova sau la Phenian (nu mai explic de ce, fireşte!), însă la Berlin, la Paris sau Washington e plin de astfel de viteji. Sigur că mecanismul e mai complicat şi că, în principiu, democraţia permite reacţiile antiguvernamentale sau antisistem, dar ce mă interesează pe mine aici e mecanismul mental care îi face pe aceşti oameni, în ciuda evidenţelor şi a bunului simţ, să fie creduli şi violenţi. Chiar tot scandalul planetar cu negaţioniştii COVID ar putea fi un interesant subiect de studiu dintr-o astfel de perspectivă.

Nu am studii medicale şi, de regulă, evit să-mi dau cu părerea asupra unor chestiuni pe care nu le cunosc sau care nu-mi sunt la îndemână pentru a le discuta în cunoştinţă de cauză. Deşi există o sumedenie de informaţii disponibile în spaţiul virtual, e nevoie de inteligenţă, experienţă şi subtilitate critică pentru a discerne adevărul de fals, plauzibilul de aberaţie sau ipoteza de manipulare. De aceea mediile online, fie ele motoare de căutare sau diverse baze de agregare a datelor, trebuie interpretate cu multă circumspecţie şi cu inteligenţă. Existenţa la îndemâna unui click a furajelor ideologice şi a premixurilor gata fabricate pentru cele mai elucubrante explicaţii au permis smintirea în masă şi agresiunile informaţionale de pe social media şi de pe internet. La fel precum credinţele religioase care se difuzează în masă intuitiv, prin mecanismul direct al tradiţiei, pentru asumarea cărora nu e nevoie de cine ştie ce efort intelectual şi critic (mă refer la talpa bisericilor, nu la specialişti!) şi în cazul creierelor slabe, fără exerciţiul critic al gândirii, răspunsurile prefabricate (create fie de specialişti în manipulare, fie de diverşi cetăţeni deliranţi) sunt înghiţite şi regurgitate natural, aruncate rapid lumii largi spre difuzarea unui crez sectant. Aceşti semeni de-ai noştri practică o îndoială patologică, nu una carteziană. Lipsiţi practic de echilibrul pe care ţi-l dă raţiunea, susţin belicos orice explicaţie, oricât de iraţională, care contravine bunului simţ, doar aşa dintr-o nesiguranţă egolatră care-i face să joace rolul de „Gică Contra”. (Exclud de aici, cu repulsie, ipocriţii care susţin aberaţii doar dintr-o meschină agendă politică care-i îndeamnă să bage băţul prin gard.) În cazul molimei mondiale, în ciuda evidenţei, toţi aceştia repetă mantrele care le-au fost înşurubate în creieraş: minciună, cip-uri, afaceri medicale, morţi de altceva, atac la libertăţi, conspiraţii mondiale, „jos guvernul!”, 5G etc., etc., etc. Toată panoplia de prostii distribuite de Sputnik pentru subminarea democraţiilor occidentale preluate de proşti şi ticăloşi (inclusiv academicieni!) cu îndoială nemetodică şi iraţională degenerată în neîncredere şi dubitativ patologic. Mai că îţi vine să le urezi acestor negaţionişti iresponsabili, care se îndoiesc de aproape orice, inclusiv de existenţa molimei, să aibă soarta bietelor femei prezentate de curând la televizor, care stau de o săptămână epuizate doar pe scaun, cu masca de oxigen pe faţă, pentru că dacă se întind pe patul de spital, se sufocă. Totuşi, chiar şi imbecilii agresivi merită compasiune!

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor