Caută 
1 MIN
Video
Marginalizarea documentarului e doar o prejudecată, din păcate, destul de răspândită.
Virtuţile lui specifice şi calităţile datorate realizatorilor proeminenţi îl impun unui public receptiv şi inteligent, dovadă şi ediţia 2018 a Festivalului Internaţional DocEst, desfăşurat la Ateneu, din care am pierdut prima zi (filme din Franţa, Germania, Marea Britanie şi Provenţa. Paradisul posibil, al ieşencei Andreea Ştiliuc. Iată ce am văzut în celelalte patru zile de proiecţii şi dezbateri: destul cât să-şi poată face o idee şi cei care au ratat un prilej de certă bucurie a ochiului şi a intelectului.
Cu voce tare: puterea cuvântului (Franţa, r. Stéphane de Freitas): treptele pregătirii şi desfăşurării competiţiei Eloquentia, şcoală de trezire a conştiinţei pe tema rolului crucial al comunicării în viaţa insului şi a societăţii în mişcare, ca orizont de limpeziri şi înţelegere, dialog al mentalităţilor şi punctelor de vedere. Simptomatic laitmotiv al cuvântului „armă”, instrument şi parte a procesului de schimbare, nu ca un lux elitist, ci fundament al democraţiei trăite. Reluare a verii (Franţa, r. Magali Bragard, Séverine Enjolras): o reexaminare a înţelegerii „fericirii” în termenii viziunilor de azi, în dialog cu mai vechea peliculă a lui Rouch şi Morin. Dar de ce vara, vacanţa, asociate ideii de loiseirs? Adesea, răspunsurile sugerau „mulţumit”, „bucuros”, nu neapărat fericit. Munca însăşi, creativă mai ales, nu poate genera bonheur?
Trec peste Ţine, Doamne, partizanii, până vin americanii (r. Dragoş Zămosteanu), comentat de mine la altă ediţie, o imagine a preţioşilor oameni care s-au opus comunismului luptând ascunşi în munţi: capul neplecat al României.
Un film de vârf a fost Drumul (r. Liviu Varlam), documentar-autoportret al artistului plastic Dan Perjovschi, adevărat Credo, convingător şi bogat în aprofundări şi nuanţări distinctive pentru formula sa de artă, vie, mai apropiată de oameni şi de cotidian prin mobilitatea, receptivitatea de sinteză a acestei opţiuni. Dialogul publicului cu regizorul şi eroul său, de asemenea, de o naturaleţe şi deschidere absolut remarcabile.
Aceleaşi aprecieri superlative, pe deplin meritate, şi filmului Norei Agapi avându-l ca protagonist pe Ioan Agapi, figură proeminentă de veteran al artei fotografiei (şi profesor la UNAGE), cu epopeea sa şi a familiei sale, legată de mutarea din Palatul Braunstein. O cuprindere retrospectivă a activităţii artistului, susţinută de metaforismul imaginii atâtor cutii de poze şi filme (titlul filmului: Timebox), fără a pierde nici şansa estetică a unor nădufuri, neretuşate, coexistente cu un paradoxal (şi nu prea) tonus dat de umorul implicit. Cum a spus-o fiica-regizor, o poveste despre „încăpăţânarea” unei demnităţi intransigent apărate.
Foarte bune, cu nerv, chiar acide, filmele de la Recorder, pe o gamă a diversităţii, de la grotescul Nopţii de Înviere live pe Facebook, la îngemănarea de ironie şi gravitate din Unirea cu de toate, Centenarul României rurale: un veac de singurătate şi, pe tema exodului de emigranţi români, adevărată hemoragie, Omul cu naveta, de un sarcasm popular necruţător, ca şi Nu e nimeni acasă, în tonalitate mai amară, proiecţii urmate de un dens dialog cu Cristian Delcea, Andrei Udişteanu, Mihai Voinea. Noroc de Fraţii Manakia, bogat capitol de istorie a artei imaginii (foto şi film) în zorii ei (r. Eliza Zdru), de salutara ironie din Dacii liberi (r. Monica Lăzurean-Gorgan, Andrei Gorgan) şi tonusul nemţesc al viziunii asupra postcomunismului, din Libertate în papuci de copii (r. Joachim Stall) apte să mai atenueze şocul imaginii de o ferocitate malthusiană a „cotidianului” din Viaţa de familie. Un elogiu superb adus activismului politic şi social al jurnalismului în Atacând diavolul (r. Jacqui Morris, Davide Morris) epopeea bătăliei pentru adevăr dusă împotriva lacomelor firme producătoare de medicamente, uneori cu urmări infernale.
Ultimele trei filme, toate româneşti, Materie şi gest (r. Diana Iabraşu), povestea celor care, veniţi din toată lumea, participă la restaurarea conacului lui P. P. Carp, iniţiativă a arhitectului Mihai Sturdza, stagii de bucurie a muncii în serviciul renaşterii acelei tradiţii a şcolilor de arte şi meserii (feronerie şi dulgherie) pe cale de a fi uitată, din păcate, urmat de Aniversare (r. Claudiu Mitcu), o fermecătoare peliculă, de mare autenticitate, care captează convingător şi cu profunzime imaginea mentalităţilor de azi într-o familie ţărănească, cu tot cu descendenţii ei citadinizaţi, film de un spirit tonic excepţional, al cărui adevăr în ideea de tradiţie românească oferă o mare bucurie publicului şi, în fine, Eu Geniu Cioclea (r. Violeta Gorgos), un complex portret în posteritate, reconstituit din dialoguri-perspective multiple ale contemporanilor poetului basarabean, emoţionant prin sinteza neîndulcită a îngemănării de excepţionalitate creatoare şi autenticitate a fiinţei individuale, cu tot cu destinul ei paradoxal şi totodată spectaculos. Desigur, pentru ceea ce sugerez măcar schiţat, un documentar, acesta din urmă, care ar merita el însuşi un amplu , aprofundat şi bogat în nuanţe comentariu.
Inteligenţa documentarului este în capacitatea sa mai direct provocatoare/ stimulativă de a genera reflecţie, interogaţie, reacţii şi atitudini (toate implicând un orizont de testare şi reexaminare a valorilor reale) în publicul receptor: semn al unei creaţii culturale de o fecundă vitalitate.
