INTERVIU: Olimpica la Matematică ce face valuri pe scena Operei ieşene

duminică, 04 august 2019, 11:28
10 MIN
 INTERVIU: Olimpica la Matematică ce face valuri pe scena Operei ieşene

Paula Iancic, noua stea a Operei Iaşi, a fost olimpică la română şi matematică şi şefă de promoţie în liceu, iar la facultate a intrat, în acelaşi an, atât la Academia de Muzică, cât şi la Drept! Studentă fiind, a colaborat timp de doi ani cu prestigioasa Bayerische Staatsoper München. Recent, un juriu din care a făcut parte renumita Nelly Miricioiu şi alte nume sonore din lumea operei i-a acordat sopranei în vârstă de 25 de ani Marele Premiu la un important concurs, „L’Assoluta Virginia Zeani Royal Voice Competition”, derulat sub egida Casei Regale a României.

Opera Naţională Română Iaşi are, din stagiunea 2018-2019, o nouă stea, Paula Iancic. La 25 de ani, pe care i-a împlinit pe 11 aprilie, una dintre cele mai promiţătoare soprane ale României are deja un CV impresionant, care cuprinde colaborări cu opere celebre şi premii importante. „Ziarul de Iaşi” a dialogat cu Paula, pentru a afla mai multe despre cariera sa, despre munca, sacrificiile sau trăirile artistei.

– Cine te-a atras spre muzică?

– Tom şi Jerry!(râde) Uitându-mă la desene animate în copilărie, modul în care aceştia cântau la pian m-a fascinat, părându-mi atât simplu cât şi amuzant. Astfel că mi-am exprimat şi eu dorinţa de a învăţa acest instrument. Pentru a-mi umple timpul, părinţii m-au dus la vârsta de şase ani, la Palatul Copiilor din Arad, oraşul meu natal. Mi s-a spus că am ureche muzicală, aşa că din clasa întâi am fost înscrisă la Liceul de Arte „Sabin Drăgoi” din Arad, la clasa de pian, unde am stat opt ani.

– De ce ai renunţat la pian?

– Mi-am dat seama, treptat, că pianul a fost un val copilăresc şi nu reprezintă chemarea mea. Conştiincioasă din fire, făceam faţă studiului la acest instrument extrem de complex, însă venea mai mult din datorie, nu din suflet. Nu aveam răbdarea şi pasiunea necesare să mă dedic pianului.

– Cum ai trecut la canto?

– La tranziţia dintre gimnaziu şi liceu am simţit că trebuie să fac o schimbare. În clasa a VIII-a am cochetat cu ideea de arte plastice, gândindu-mă să urmez pe viitor arhitectura. Aceasta şi sfătuită fiind de către părinţi să mă îndrept înspre o facultate „serioasă”, iar muzica să rămână doar un hobby. Eram uşor dezorientată. Toate aceste frământări şi căutări au luat însă sfârşit odată ce am descoperit secţia de canto clasic a liceului. Deşi atrasă iniţial mai mult de jazz, opera m-a cucerit din prima clipă şi, încurajată puternic şi de cea care avea să-mi devină profesoară de canto pe tot parcursul liceului, dar şi bună prietenă ulterior – doamna profesor Felicia Fleter – am decis să acord o şansă acestui univers nou, total necunoscut până atunci: opera.

– Cântai până atunci?

– Experimentam intens aş spune… De cântat mai mult urlam!(râde) Cântam melodii de-ale formaţiilor Queen, Guns N’ Roses, Aerosmith, dar şi piese pop. Tot ce auzeam şi-mi plăcea urma a fi „testat”. Cred că atunci mi-am călit vocea şi totodata urechile părinţilor mei, care, mai de voie, mai de nevoie, trebuia să-mi fie spectatori.

– Cum a fost liceul?

– Am intrat fără probleme la clasa de canto şi am simţit imediat că acolo mi-e locul. Am fost destul de rebelă în alegerea repertoriului şi oarecum independentă în ceea ce priveşte studiul. Ascultam mai mult de instinctul meu. De asemenea, petreceam ore în şir audiind şi analizând fel de fel de interpretări pe youtube, avându-le ca muze la acea vreme pe Angela Gheorghiu şi pe Anna Netrebko.

– Şi cu jazzul cum a rămas?

– L-am trădat repede în favoarea operei! Am participat la un singur concurs în liceu – Pop Star, la care am luat locul II – doar pentru a închide acel capitol, al atracţiei iniţiale către pop, rock, jazz.

– Cum a fost eleva Paula Iancic?

– Foarte cuminte. Ieşeam rar la vreo petrecere şi eram dedicată tuturor materiilor şcolare. Am fost olimpică la limba română şi matematică, am avut 10 pe linie în toţi anii de şcoală, am ieşit şefă de promoţie… o mică tocilară, ce mai! Nu eram însă genul clasic de tocilar, ci pur şi simplu o tânără responsabilă. Fiind singură la părinţi şi foarte apropiată de bunici, perfecţionistă încă din copilărie, mi-am dorit mereu să excelez – atât pentru mine, cât şi pentru a nu-i dezamăgi pe cei dragi.

A debutat în clasa a X-a

– Când ţi-ai dat seama că poţi face o carieră în domeniul pe care îl studiai?

– În vara dintre clasa a X-a şi a XI-a. Căutând confirmări în ceea ce privea drumul meu în operă şi posibilele perspective, am fost primită pentru o audiţie de Maestrul Corneliu Murgu, care era directorul Operei Naţionale Române din Timişoara. Acesta nu numai că m-a lăudat, încurajându-mi primii paşi pe scena lirică, dar m-a şi invitat să interpretez aria Laurettei, din opera Gianni Schicchi, de G. Puccini, în cadrul unui concert alături de Opera Timişoara, în Parcul Rozelor. Atunci, am fost sigură că instinctul pe care l-am avut încă de la începutul liceului – că acesta este drumul meu – a fost corect.

– Totuşi, la terminarea liceului, ai dat şi la Drept.

– Da, am fost admisă şi la Academia de Muzică „Gheroghe Dima” şi la Facultatea de Drept UBB Cluj-Napoca. Am ales Clujul în detrimentul Bucureştiului pentru că m-a atras mai mult ca oraş; era şi mai aproape de casă… La Drept am renunţat însă pe parcursul anului I, deoarece nu voiam să-l fac de formă.

– Cum a fost plecarea de acasă?

– Grea. Fiind foarte ataşată de părinţi, mama a venit să locuiască împreună cu mine la începutul facultăţii, la Cluj. Treptat, m-am adaptat şi m-am concentrat mult asupra studiilor şi muncii. Am colaborat cu Opera din Cluj până în anul IV, când a apărut cea mai mare provocare din cariera mea de până atunci.

– Plecarea la Bayerische Staatsoper München. Cum a apărut această oportunitate?

– La începutul anului III, am participat la o audiţie informativă, la care au fost prezenţi deverşi agenţi şi directori de casting. Sincer, nu aveam nicio aşteptare de pe urma acestei audiţii, însă mi-am zis să încerc. A trecut timpul, iar audiţia cu pricina încă nu avea niciun ecou. Asta până la finalul lunii aprilie, când am primit un e-mail de la Bayerische Staatsoper Opernstudio. Iniţial, am crezut că e un news-letter sau ceva promoţional. Când am văzut că sunt invitată să dau un concurs pentru a ocupa un post în studio, nu mi-a venit să cred, m-am speriat chiar! Treceam şi printr-o perioadă grea, murise bunicul, eram debusolată, urma anul IV, licenţa bătea la uşă… aproape că nici nu eram tentată să particip la audiţie. Au insistat însă, iar eu mi-am luat inima-n dinţi şi am mers acolo să-mi încerc norocul. Am fost acceptată şi din 2016 până în 2018 am stat la Munchen.

– Ţi-a fost greu să pleci de la Arad la Cluj. Cum a fost mutarea la Munchen?

– Cumplit, la început! Îmi era dor de familie, de prieteni, de casă, de ţară… M-au ambiţionat însă mult cuvintele mamei „Poţi să te întorci acasă… Nu te ţine nimeni cu forţa”; „Cum să mă întorc? Am o şansă importantă şi eu să o ratez dând bir cu fugiţii? Un Berbec nu renunţă niciodată!” mi-am zis. Şi am găsit soluţia. M-am refugiat în muncă de dimineaţa până seara! Studiu, repetiţii, coaching-uri…

Pe scenă, alături de Jonas Kaufmann ori Ermonella Jaho

– Caracterizează, te rog, experienţa din Germania.

– Am învăţat enorm, a fost o experienţă incredibilă. Să fii încă studentă şi să joci pe scene importante, alături de nume celebre ale operei, ca Jonas Kaufmann, Diana Damrau, Ermonela Jaho ori Olga Peretyatko, e fabulos. Am avut parte de roluri mici şi medii, printre care Barbarina, din Nunta lui Figaro, de W. A. Mozart, Gretel din Hansel şi Gretel, de E. Humperdinck, Papagena, din Flautul fermecat, de W. A. Mozart, Giannetta, din Elixirul dragostei, de G. Donizetti, Oscar, din Bal mascat, de G. Verdi. M-am dezvoltat, m-am responsabilizat şi am început să fiu foarte atentă la cele mai mici detalii. Am absorbit ca un burete toată informaţia la care am avut acces, apoi am filtrat-o şi personalizat-o. Cred că cea mai importantă realizare este faptul că am învăţat să mă abandonez într-un rol, astfel încât să ajung la sufletul publicului. Degeaba interpretezi perfect din punct de vedere tehnic un rol dacă nu reuşeşti să ai chimie cu spectatorii.

– Cum a fost revenirea acasă?

– Mult aşteptată! Odată cu revenirea în ţară m-am putut focusa şi pe terminarea Masterului, asta după ce am avut norocul ca în ultimul an de Licenţă şi primul de Master să fiu sprijinită de profesori pentru a rămâne la zi cu studiile. Apoi, am avut şansa ca doamna manager al Operei Naţionale Române Iaşi, Beatrice Rancea, să mă angajeze solistă în urma unei frumoase colaborări.

– Cum te-ai simţit la Iaşi?

– În anul III, înainte să plec în Germania, la invitaţia doamnei Rancea, am avut o colaborare cu Opera Naţională Română Iaşi, interpretând rolul Micaelei, din opera Carmen, de G. Bizet şi cel al Musettei, din opera Boema, de G. Puccini. Atunci a fost prima dată când am rămas surprinsă de căldura publicului ieşean. Acea căldură am resimţit-o din plin şi în stagiunea recent încheiată.

– O stagiune în care ai luat un premiu important: Marele Trofeu „Regele Mihai I” la a treia ediţie a „L’Assoluta Virginia Zeani Royal Voice Competition”, concurs derulat sub egida Casei Regale a României, care a fost jurizat de personalităţi marcante precum soprana Nelly Miricioiu, Peter Mario Katona, de la The Royal Opera House Covent Garden sau Larise Gergieva, de la Academia Mariinskyi pentru Tinerii Cântăreţi de Operă.

– Am avut şansa să interpretez în finala concursului aria mare a Violettei, din opera La traviata de G. Verdi, rol care, printre altele, i-a adus Virginiei Zeani recunoaşterea internaţională. A fost o reală onoare şi bucurie să câştig tocmai cu acest personaj atât de drag sufletului meu – Violetta Valery. Într-adevăr, este o realizare importantă a carierei mele, cu atât mai mult cu cât participanţi au fost solişti din 31 de ţări.

– Spune-ne, te rog, ceva despre omul Paula Iancic.

– Cred că sunt un om absolut normal. Încerc să tratez meseria aceasta ca pe un sport de performanţă, iar în această idee, studiez aproape în fiecare zi şi am un stil de viaţă echilibrat. Nu am eliminat total nimic din alimentaţie, dar sunt atentă. De regulă, nu mănânc seara târziu, mai mult pentru a evita refluxul gastroesofagian – „duşmanul” cântăreţilor. Am grijă să mă alimentez corect, să dorm suficient – lucru extrem de important – şi fac sport. Nu am nicio superstiţie, nu cred în miturile care se vehiculează despre cântăreţii de operă şi, de asemenea, nu am niciun ritual special înaintea spectacolelor. Eu pun aceeaşi energie şi în timpul repetiţiilor, aşa că de ce m-ar ajuta ceva miraculos înaintea reprezentaţiilor? Dacă repetiţiile ies bine şi spectacolul are aceleaşi premise să iasă bine! Mă încântă anonimatul când sunt în afara scenei şi consider sănătoasă separarea celor două planuri – personal/profesional. Odată cu experienţa trăită în Germania am început să mă simt foarte bine şi singură, învăţând să savurez timpul petrecut cu mine însămi. Îmi place liniştea, să stau în natură şi să citesc. Dansul şi fotografia sunt alte pasiuni de-ale mele.

– Ce obiective ai în carieră?

– Pe cât se poate, caut să nu-mi fac planuri. De multe ori când mi-am dorit ceva cu îndârjire, universul a decis să conspire împotrivă. Dar şi când a fost să fie, lucrurile au venit de la sine. De aceea, nu vreau să fac vreo planificare extrem de precisă. Firesc, ca orice solist, visez să ajung pe una dintre marile scene ale lumii, Covent Garden, Metropolitan, Scala etc. Însă, până una alta, mă ţin de studiul meu şi mă bucur de fiecare oportunitate care imi iese în cale.

Comentarii