Într-o zi lumea se va schimba

Textul rezistent, scris de Yann Verburgh, este pus în scenă în forţă, de actori români şi francezi, şi abordează subiecte puternice (migraţia, corupţia, depăşirea limitelor impuse de sistemele instituţionale sau ideologice). Din spatele barierelor obiective, sociopolitice şi economice, teritoriale răzbat limitele subiective care ţin de mentalitate şi prejudecăţi. O alegorie despre familia de pinguini din Ţara Gheţurilor, care e nevoită să migreze în Ţara Cealaltă, pentru o viaţă prosperă, fugind de topirea gheţarilor, dar şi de corupţie, devenind sclavi în ţara de împrumut, părinţii sacrificându-şi demnitatea şi viaţa pentru viitorul copiilor, deschide şi încheie circular scenariul. Bazat pe storytelling, scenariul are o structură intertextuală şi metanarativă.

Frânturi din poveştile de viaţă ale actorilor se întreţes cu itinerariile creionate obiectiv, la intersecţia dintre culturi diferite, română, franceză şi germană, fiind folosite cel puţin patru limbi în spectacol (română, franceză, germană şi berberă). În acelaşi timp, atât la nivel vizual, cât şi textual sau scenic storytelling-ul, succesiunea de micro one-person show-uri, alternează cu duourile, dar şi cu momentele cu mai mulţi actori (momente degajate regizoral, dar încărcate emoţional sau prin semnificaţii, când actorii intră în roluri la solicitarea şi folosind indicaţiile altor actori deveniţi mărturisitorii propriei vieţi). Storytelling-ul este contrapunctat de teatru în teatru, solouri sau duete actoriceşti de efect, song, dans; reprezentări picturale, textuale, vocale şi coregrafice ale unor scene de teatru, film ori performance argumentează diverse statement-uri: trebuie să învăţăm să ridicăm capul, a face parte din ceea ce numim diversitate, sub o formă sau alta, nu reprezintă o fatalitate identitară, nu suntem responsabili de greşelile părinţilor noştri etc.

Mărturisirile fac parte din intimitatea actorilor, au legătură cu traume adânci, sunt conectate la fibre organice care vibrează, dor şi se repercutează asupra auditoriului. De la punerea în discuţie a sensului teatrului contemporan (moartea teatrului), la neputinţa de a urca pe o scenă cu sine (de fiecare dată când urca pe o scenă, protagonista se imagina altfel decât este, blondă), la reluarea jocului în faţa publicului, alegând să fie actor, cu speranţa de a-şi regăsi prietenul imaginar din copilărie, demersul este totodată alegoric, poematic şi real. Dincolo de amintirile de familie, regăsim Revoluţia TV din 1989, căderea Zidului Berlinului sau alte imagini memorabile din istoria Europei. Istoria obiectivă se compune din istoriile subiective ale actorilor, iar istoriile personale sunt monade care reflectă istoria mare. Identitatea europeană, teritorială, naţională, etnică, de gen interesează de la confuzia identitară a francezului de origine marocană, născut în Franţa, la demascarea unei identităţi actoriceşti efeminate, la exploatarea nudităţii feminine în teatru şi a feminismului aferent, din dublă perspectivă (demascarea goliciunii ca naz şi nuditatea ca statement). Pentru că, de orice natură ar fi, etichetarea stigmatizează, dând naştere prejudecăţilor şi extremismelor (segregaţie rasială, discriminare pe considerente de gen etc.)

Constantele mărturisirilor se referă la viaţa de familie, copilărie, pierderea tatălui, legătura cu teatrul, ce mai înseamnă astăzi a fi european. Cu privire atât la teatru, cât şi la Europa, revolta ia proporţii prin problematică: "Îmi imaginez teatrul murind într-o Europă care nu va mai fi altceva decât o fortăreaţă, un muzeu în aer liber pentru străinii bogaţi. (…) într-o Europă în care nu mai circulăm în afara graniţelor noastre, nu mai avem nici dreptul, dar nici mijloacele. (…) când peştii vor dispărea din oceane. (…) când nu vom mai auzi păsările cântând, când cele două grade în plus vor fi fost depăşite de mult". Cu alte cuvinte, când lumea se va închide, când vom deveni prizonieri în propriile noastre case, când un colaps tehnologic, teritorial limitativ, economic, climatic, ecologic se va fi produs.

Esteticul prezintă pretextul şi construieşte contextul care susţine mărturisirile. Regăsim multiple formule teatrale, toate excelent argumentate prin jocul actorilor, unele filmice, altele de teatru clasic, iar altele de performance. De altfel, actorii reiterează printr-una din modalităţile enumerate (song, mişcare scenică, teatru în teatru, video) frânturi din piese vocale ori dramaturgice ("Sunetul muzicii", "Trei surori" etc.) În fiecare din bucăţile evocate, într-un mod sau altul, îşi are izvorul o mărturisire despre o ruşine, un regret, o furie etc. Senzaţiile brute, emoţiile sunt sublimate şi transfigurate artistic, redate în mod elegant cu crinolină, dantelă şi glitter. Tabloul de la început, cu Sfântul Iosif şi pruncul Iisus, veghează scena pe tot parcursul show-lui, tronând asupra momentelor când se ia masa în familie, auster şi în rochii de satin negru, tatăl fiind distras şi ignorat sau, ca în alte momente, absent. Pictura semnifică ruina spirituală, degringolada, absenţa dragostei, pierderea credinţei ori a speranţei. Nevoia de afecţiune, importanţa iubirii pentru ziua când lumea se va schimba este exprimată de songul final (Jacques Brel, "La tandresse"), când actorii transformă spaţiul scenic într-un câmp de maci.

(Itinerarii. Într-o zi lumea se va schimba, text: Yann Verburgh, regia: Eugen Jebeleanu, cu: Ioana Bugarin, Nicholas Caţianis Jr., Clémence Laboureau, Radouan Leflahi, Ilinca Manolache, Claire Puygrenier, Alex Călin – voce din off şi video, scenografia: Velica Panduru, compoziţie muzicală: Rémi Billardon, video design: Ioana Bodale şi Vlad Lăzărescu, light design: Marine Le Vey şi Alexandru Macrinici, asistent regie: Ugo Léonard, coproducţie ARCUB şi Compagnie des Ogres, premiera: 28 iunie 2019, participare FNT 2019)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)