Istoria se repetă

Veste mare, domnule, a înviat fotbalul românesc! Toată lumea este extaziată, tinerii noştri ne-au repus în joc, în prim plan, în văzul lumii, au renăscut sentimentele patriotice/microbiste, s-au scos de la naftalină pancartele, mesele cu prieteni, s-au refăcut găştile de urmărit fotbalul prin cartiere. Lucru mare!… O mulţime de oameni zic că n-au mai văzut un meci de fotbal cu asemenea pasiune de ani de zile, alţii, care cu siguranţă au plâns la sfârşitul ultimei partide cu Germania, au zis că s-au simţit ca la Revoluţia din ’89!… (Nu are rost să amintesc acum şi aici că România are mulţi campioni mondiali en titre la alte sporturi pe care nimeni nu îi bagă în seamă, dar, când e fotbal, vorba aia, se aude!…)

Asta după o lună de zile de când tinerii români au invadat urnele pentru a vota cu altcineva decât cei de până acum. Scoruri de necrezut la ambele. E beţie, revoluţie pe viu, patria jubilează!…

Iar apoi a fost alt meci de pomină, congresul PSD, în care toţi cei care au luat cuvântul şi-au cerut într-un fel sau altul scuze de la electorat că au greşit şi au promis că vor fi de acum încolo cuminţi şi vor face treabă. Plus că Marian Oprişan a fost huiduit, asta e chiar cireaşa de pe tort!… Ce poţi să-ţi doreşti mai mult de la o vară?

Se vorbeşte despre un sânge nou, nu numai în fotbal, ci şi în întreaga ţară. Copiii de ieri care, iată, au crescut şi se fac văzuţi, şi care nu vin în viaţă cu presentimentele şi grijile părinţilor, ci cu nonşalanţa oricărui tânăr de oriunde ar fi el din lume, o nonşalanţă şi un curaj uitate de mult. Tinerii noştri ştiu să vorbească, ştiu să joace, ştiu să ia hotărâri importante exact ca nişte adulţi. Câtă uşurare, de acum putem merge la culcare, ţara şi lumea întreagă sunt pe mâini bune…

N-am ajuns chiar până în finală cu fotbaliştii, a fost doar o încercare de data asta, ce vreţi, dar am fost foarte aproape, nesperat de aproape. Laudele nu încetează să curgă, ca şi cum chiar ar fi câştigat Cupa. Dar, nu-i nimic, important e că ne-am redobândit speranţa, ne-am arătat nouă înşine că se poate. Dacă nu merge nici cu echipa tânără, putem încerca data viitoare cu cei de la juniori, iar apoi mai departe, cu echipele de grădiniţă, trebuie să fie campionate internaţionale şi cu aceia. Cu unii trebuie să devenim campioni mondiali odată şi odată!… Vom destupa iar sticlele/biberoanele şi pungile de seminţe şi vom striga cu înfrigurare la finala dintre România şi Germania pentru sugaci!… Atunci vom fi pe val.

Dintre toţi românii există totuşi un om care nu cred că s-a simţit în apele lui la semifinala cu Germania, iar acela este, întâmplarea face, tocmai preşedintele României, Klaus Werner Iohannis (Wikipedia ne dă pronunţia pentru ambele limbi, română şi germană, culmea, aproape identice, deşi sunt atât de diferite: [ˈkla.us joˈhanis]/ [ˈklaʊ̯s joˈhanɪs]…). Domnia sa cred că s-a aflat tot acest meci într-o mare dilemă, aceeaşi în care s-a găsit, respectând proporţiile, şi regele Carol I la începerea Primului Război Mondial când îi spunea cu mare jale, şi pe drept cuvânt, lui Take Ionescu: "dacă regret ceva, este că n-am murit înainte de începerea acestui război". Cu siguranţă a stat numai pe ace, şi a avut tot timpul câte două feluri de bere şi de mâncare pe masă, o bere germană şi una românească, seminţe de floarea soarelui versus cârnaţi bavarezi!… E clar, însă, oricare ar fi fost finalul, un câştigător tot se găsea pentru el.

Tot aşa, lăsându-ne imaginaţia să zboare un pic, ne-am putea face o idee despre cum ar arăta o finală între România şi Germania la un campionat Mondial, iar pe domnul preşedinte stând cu demisia pe masă înainte de meci. Ha, ha! Glumesc, evident, ne mai distrăm şi noi pe seama bietului om scindat între două ţări, etnii, aşa suntem noi românii, pe vremea dacilor ne distram chiar şi la înmormântări…

Ce mi-a plăcut a fost felul în care s-au legat lucrurile în ultimele luni. Invazia românilor din diaspora care au făcut cozi imense pentru a vota, şi acum, mulţimea net superioară care a ocupat stadioanele din Italia pentru a-şi susţine tricolorii în fiecare meci. Numai ovaţiile lor se auzeau, de parcă ar fi fost un campionat la noi acasă, în România… Atât prezenţa la vot, cât şi cea de la meciuri arată clar un lucru, faptul că românii plecaţi au devenit mai patrioţi decât atunci când erau în ţară, şi că dorul de patria mamă este atât de mare, încât, aşteaptă cel mai mic semn pentru a exploda şi a determina întoarcerea acasă. Străinătatea le-a cam ajuns la os. Pentru că lucrurile nu sunt simple deloc, şi nici plăcute. Nu e uşor să trăieşti ca un străin şi să plângi la un banal meci de U21. Nu ar fi o mare surpriză ca în următorii ani să asistăm la o invazie a celor care vin înapoi, dar asta numai şi numai dacă, primesc acel semn de care vorbeam mai înainte. Din păcate, nu prea ştiu ce semn ar putea fi acela. Doar dacă Papa Francisc a tras nişte sfori pe acolo pe la el şi pe la vecini, după ce s-a întors din vizita la noi, în aşa fel încât să mai elibereze un pic Piaţa Sfântul Petru din Vatican de toţi hoţii de buzunare, că probabil s-a săturat de ei până în gât… Că dinspre interior, sunt slabe şanse să se schimbe ceva.

Judecând la rece, însă, mişcarea aceasta de revigorare mi se pare un avânt datorat mai mult bunăstării pe care PSD-ul a reuşit să o imprime poporului său îmbuibându-l cu salarii grase şi gratuităţi de tot felul, alimentându-i astfel setea de altceva decât de muncă. De unde erau ei să anticipeze că cetăţeanul nostru avea să mediteze la alte trăsnăi decât la susţinerea în continuare a partidului care i-a dat pâine, cine şi-ar fi imaginat că omul va muşca mâna care l-a hrănit? Avântul acesta este, aşadar, datorat energiei acumulate, a hranei îndestulătoare, a timpului liber care a îndemnat la gânduri "necurate" pe bugetarii ghiftuiţi, dar care, ca şi tinerii noştri zmei din fotbal, vor alerga în prima repriză în toate direcţiile ca nebunii, iar apoi, în a doua repriză, când lucrurile vor conta cu adevărat, adică în preajma Alegerilor Locale de la anul, vor gâfâi epuizaţi, vor încasa gol după gol şi nu vor mai avea niciun chef de mers la vot pentru că ar fi prea obositor pentru ei. Iar istoria se va repeta, nu-i aşa?…

Briscan Zara este scriitor şi publicist