Istoricul în vremea lui şi sub cumpăna vremurilor

Sorţii i-au hărăzit marelui cărturar Alexandru Zub un destin de excepţie. Spun aceasta întrucât înainte de a fi istoric a avut prilejul să cunoască şi să trăiască vitregia istoriei. Născut într-o familie numeroasă de ţărani de la Vârfu Câmpului, din ţinutul Botoşanilor în anul 1934, viitorul istoric a deprins buchiile învăţăturii în satul natal, le-a continuat la Liceul Pedagogic „Alexandru Vlahuţă” din Şendriceni, o instituţie emblematică a vechiului învăţământ românesc, de concepţie haretiană, şi le-a finalizat la Universitatea din Iaşi în anii „obsedantului deceniu”.

Totul era în prefacere în ţară în anii aceia, şi nu în bine, precum ştim. Cuceritorii sovietici ne-au spus că regimul este despre eliberarea noastră, dar şi despre scopul final al istoriei, în care va fi instituită domnia definitivă a dreptăţii sociale. Ruşii nu ne-au tradus însă şi înţelesurile ascunse ale operaţiunii de amputare a identităţii noastre, a istoriei, a culturii şi a spiritualităţii. Ce straniu sună toate acestea în zilele în care Rusia poartă un război împotriva vecinului ucrainean, tot sub pretextul aşa-zisei eliberări! Ne-au rezervat să descoperim noi, treptat, subtilităţile intimidării şi ademenirii, din care aveam să înţelegem că doar făcând pactul cu diavolul avem şanse să supravieţuim, în vreme ce pierderile colaterale cad sub incidenţa logicii infailibile a temutului tiran I. V. Stalin, care tocmai ce definise adagiul cinic al noii filosofii a istoriei: „Nu poţi face omletă fără să spargi ouăle!”. Scurt, cuprinzător şi fără drept de apel! Stalinismul i-a supravieţuit ani buni ctitorului său, iar tânărul Alexandru Zub avea să-l cunoască în calitate de student al Facultăţii de Istorie-Filologie a Universităţii ieşene. Tot aici avea să înţeleagă că profesiunea de istoric este o îndeletnicire riscantă, imprevizibilă şi uneori tragică. Misiunea istoricului fusese limpede definită chiar în anii războiului de către ilustrul scriitor german Hermann Hesse, în fabulosul său roman Jocul cu mărgele de sticlă: „A te îndeletnici cu istoria nu este o glumă şi un joc iresponsabil. A te îndeletnici cu istoria presupune convingerea că năzuieşti spre ceva imposibil şi totuşi necesar şi de maximă importanţă. A te îndeletnici cu istoria înseamnă a te lăsa în seama haosului şi a-ţi păstra totuşi credinţa în ordine şi sens”. Câtă „ordine” şi cât „sens” era în lume în acei ani avea să se convingă curând studentul Alexandru Zub, în chiar anul final al studenţiei.

Se împlineau în anul 1957, 500 de ani de la urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare, iar un grup de studenţi, între care Al. Zub, a plănuit să debuteze în profesie printr-un gest natural de aducere aminte a faptelor marelui ctitor de ţară. Şi-au amintit de fapta generaţiei lui Eminescu, Slavici, A.D. Xenopol de la 1871, de a omagia, chiar la Putna, lucrarea voievodului. Ştiau că gestul înaintaşilor s-a metamorfozat în istorie şi a devenit simbol al regenerării naţiunii. Pornirea idealistă a tinerilor avea însă să fie sancţionată cu asprime, din cauza presupusului ei potenţial subversiv la adresa noilor potentaţi ai ţării, pentru care istoria era utilă doar în măsura în care justifica obedienţa lor faţă de Uniunea Sovietică. Denunţaţi şi demascaţi pentru presupuse acte de subversiune, tinerii studenţi ieşeni au fost răsplătiţi pentru gestul lor cu ani grei de detenţie. Era o operaţiune clasică de tip „vânătoare de vrăjitoare”, care a recidivat ciclic în ţările lagărului socialist, ca instrument de intimidare a tinerilor, cu deosebire în anii ce au urmat tentativei de înlăturare a comunismului din Ungaria, în octombrie 1956. Alexandru Zub avea să pătimească împreună cu alţi colegi aproape şapte ani de detenţie, în mai multe penitenciare. Iar chinul s-ar fi prelungit încă mulţi ani dacă regimul nu ar fi decis în aprilie 1964, ca urmare a presiunilor internaţionale, să elibereze deţinuţii politic. Era începutul unei reconcilieri gândită de regimul comunist din Romania în perspectiva delimitării de dictatul ideologic sovietic şi a fundamentării unui concept naţional cu privire la socialism. Potentaţii nu intuiau că astfel deschid „cutia Pandorei”, iar aceasta era calea către erodarea conceptului fondator internaţionalist, iar în final a doctrinei.

Regimul nu a reabilitat niciodată victimele epurărilor, şi cu atât mai puţin a condamnărilor, dar a înţeles să-i reintegreze social. De această clemenţă a beneficiat şi istoricul Alexandru Zub, care avea să fie reîncadrat la Institutul de istorie „A. D. Xenopol”, după câţiva ani de peregrinări prin alte locuri. Închisoarea a frânt destine, dar în compensaţie a forjat caractere. Literatura memorialistică evidenţiază cu asupra de măsură acest adevăr esenţial. O mărturiseşte şi istoricul Alexandru Zub, în recentul său volum de evocări intitulat „Opresiune şi rezistenţă sub regimul comunist. Fragmentario istorico-memorial”, Editura Academiei civice, Bucureşti, 2020. Nu e o carte memorialistică în sensul clasic al termenului, ci o colecţie de portrete vii ale colegilor de suferinţă din gulagul românesc, dar şi a altora pe care i-a întâlnit de-a lungul carierei academice.

Parcă pentru a recupera timpul rupt profesiei, în anii detenţiei, istoricul a intrat într-un fel de cursă contra cronometru cu timpul ce i-a fost dat, reuşind să se impună, chiar din primii ani de după eliberare, drept unul dintre cei mai importanţi istorici români. Într-o carieră exemplară de peste 6 decenii, profesorul şi academicianul Alexandru Zub a publicat zeci de cărţi de referinţă pentru istoriografia noastră, dar şi sute de studii şi articole apărute în ţară şi în străinătate. Bursele de studii, contactele cu mari istorici ai lumii, îndrumarea unor tineri cercetători, conferinţele şi cursurile universitare, dar şi neobosita activitate civică în slujba valorilor democraţiei şi a ideii naţionale, întregesc spectrul preocupărilor istoricului – cetăţean, consacrat în istoria noastră de către toţi iluştrii săi înaintaşi, începând cu Miron Costin şi Dimitrie Cantemir, continuând cu generaţiile iluministă şi paşoptistă şi încheind cu galeria ilustră a lui A. D. Xenopol, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Gheorghe Brătianu.

Mihai Dorin este istoric şi publicist

Publicitate și alte recomandări video