Istorie intelectuală la Roger Chartier (II)

Perspectiva socială va genera o direcţie nouă în istoria culturii prin relevarea locului central pe care, în ansamblul social, îl ocupă diferenţele dintre diversele grupuri care evoluează în societate şi care sunt analizate din perspectiva culturală. „Împărţirea inegală a competenţelor culturale (de exemplu, cititul şi scrisul), a bunurilor culturale (cărţile sau lucrările de artă), a practicilor culturale (atitudinile în faţa vieţii şi morţii) au devenit de asemenea obiectul central al multor investigaţii ştiinţifice realizate prin analize cantitative care vizau desemnarea unui alt conţinut pentru ierarhizarea socială.” Această modificare profundă a câmpului intelectual nu mai putea fi analizată cu vechile metode şi a deschis câmp liber abordărilor cantitative, specifice istoriei seriale, apte să ofere o bază „ştiinţifică” pentru concluzii sociologizante care să fundamenteze statutul abordărilor tradiţionale istoriei ideilor şi, prin extensie, istoriei culturii.

Acestei faze, numită de Chartier, după cum am mai arătat, „istoria socială a culturii”, i-a consacrat şi el o bună parte a operei sale de tinereţe. Pe urmele lui Franco Venturi, care opunea ideile structurilor mentale (idei deja stabilizate şi interiorizate) şi care propunea studierea lor în perspectivă istorică plecând de la mediul lor de formare, putem spune că istoria are ca ţintă examinarea structurii geologice a trecutului („di esaminare tutto la struttura geologica del passato”) care a generat anumite idei precum şi evoluţia acestora în diacronie. Această interpretare conduce la delimitarea istoriei ideilor, în spaţiu francez, drept un domeniu al istoriei intelectuale, istorie care ar putea fi, la rigoare, definită şi ca „istorie socioculturală, istorie socială a ideilor, istorie a psihologiei colective” etc. Pe acest teritoriu al „istoriei sociale a ideilor” ar fi trebuit să apară, crede Chartier, o infuzie conceptuală de tip epistemologic (Bachelard, Koyré sau Canguilhem) astfel încât istoricii să poată surprinde şi înţelege schimbările de paradigmă sau trecerea de la un sistem de reprezentări la altul, în loc să rămână blocaţi în interpretările sociologizante ale lui Lucien Goldman. Aceste interpretări sfârşeau în explicaţii potrivit cărora trecerea de la un sistem de reprezentări la altul era efectul unei rupturi ideologice provocate de sistemele sociale pe care ideile le reflectau.

Acestei perioade clasice, am putea spune, a istoriei sociale a culturii (ca domeniu ce îngloba atât istoria ideilor, cât şi istoria intelectuală) îi corespund, în opinia lui Roger Chartier, câteva „decupaje”, câteva serii de opoziţii dinamice care fac obiectul minuţios şi detaliat de studiu al istoriei culturale. Prima pereche de concepte este „cultură înaltă, de elită – cultură populară”. Acest raport, crede istoricul francez, pleacă de la observaţia elementară că ceea ce numim „cultură de elită” este constituită, într-o bună măsură din prelucrarea unui material care nu-i aparţine şi care intră, constitutiv, în componenţa culturii populare. Raportul odată stabilit între cultura de elită şi cea care este altceva angajează atât formele, cât şi conţinutul acestor sisteme culturale, codurile de expresie, precum şi sistemele de reprezentare, adică întreg câmpul recunoscut al istoriei intelectuale. Aceste încrucişări nu trebuie privite ca relaţii de exterioritate între două sisteme predefinite care se juxtapun (unul savant şi altul popular), ci ca un proces dinamic de realizare a unor aliaje culturale şi intelectuale cu elemente care sunt încorporate unele într-altele. Această imbricare a celor două câmpuri, perspectivă care nuanţează raporturile pe care acestea le întreţin şi care reevaluează perspectiva „ierarhizantă valoric” pe care, de regulă, promotorii „culturii înalte” o susţin, permite raportarea şi la o altă pereche de termeni care face, de asemenea, obiectul istoriei intelectuale: „cultura scrisă/ savantă faţă de cultura orală/ tradiţională.

Decupajul analizat de istoricul francez în special prin grila lecturii şi a generării de sens cultural prin intermediul cărţii şi a tipăriturilor, ridică chestiunea raportului dintre producţia culturală şi consumul asociat acesteia. Fie că e vorba de cazul reprezentativ al cărţii şi al lecturii, fie că e vorba de alte exemple de creator/ producător şi consumator de bunuri culturale, ceea ce defineşte această relaţie este, de asemenea, relaţia profundă de determinare reciprocă. Consumatorul de cultură de masă din societăţile occidentale, spune Chartier pe urmele lui Michel de Certeau, se transformă, la rândul său, în actul receptării şi interpretării bunului cultural „într-un alt fel de producător”; iar acest lucru devine evident atunci când întreprindem o analiză asupra reprezentărilor complet diferite pe care le are consumatorul/ receptorul faţă de cele imaginate de autor. Acest proces în dublu sens, care implică o modificare de statut, face din comunicarea culturală o formă specială de relaţie între oameni în care publicul larg practică ceea ce Richard Hoggart numea „o lectură oblică” asupra culturii savante, în timp ce cultura de „elită” îşi adaptează în permanenţă mesajul şi configuraţia modelului pe care vrea să-l difuzeze. „Fără a putea fi redusă la o istorie a difuziunii sociale a ideilor, istoria intelectuală va sublinia relaţia centrală a textului cu lecturile individuale sau colective care, de fiecare dată, îl reconfigurează (altfel spus, îl deconstruiesc pentru a-l recompune).”

Urmând această perspectivă de interpretare vom conchide provizoriu, alături de istoricul francez, că în sensul său larg, care include atât istoria ideilor, cât şi istoria intelectuală, istoria culturii pune în evidenţă „practicile culturale” adică urmăreşte reconstrucţia mediului în care s-au format ideile şi curentele de gândire, detaliază modelele culturale – gândite ca strategii de difuzare a unei viziuni intelectuale coerente şi creative – şi analizează tipurile diferite, divergente sau doar complementare, de lecturi individuale sau colective, pe care discursurile culturale le provoacă. Şi pentru că aceste interpretări trebuie făcute diacronic, comparativ şi critic, iar mesajul trebuie transmis uzând de tehnicile narative cele mai eficiente le vom spune istorii… fie ele intelectuale sau culturale.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor