Jock Pervert

M-am întâlnit acum un an, în vremuri (aparent) normale, cu Jock Pervert, colegul meu de la Franceză, un profesor strălucit de literatură neo-clasică şi un orator legendar (prelegerile publice ţinute de el adună mereu sute de spectatori care îl aplaudă şi îl ovaţionează frenetic). Prin legea universală a compensaţiei, Jock are, din păcate, şi o hibă: nu prea scrie, în ciuda cunoştinţelor lui vaste şi a inteligenţei native de necontestat. Se concentrează pe speech, lăsându-şi aşa-numitul „dosar de promovare” academică să stagneze. La o vârstă destul de înaintată, Pervert este încă, oficial vorbind, lector. Îl credeam împăcat cu asta, bănuind că-şi trăieşte împlinirea profesională prin retorica fără cusur. Întrevederea noastră de pe coriodoare m-a convins însă că nu. M-a abordat cu vehemenţă din start: „Auzi, Codrine, cică semidocţii vor să mi-o coacă, întrucât le-am expus impostura!” M-am arătat complet buimăcit. Ce semidocţi, ce expunere, ce impostură? „Omule”, a explicat vârstnicul lector, „impresionez, cum bine ştii, de decenii întregi, cu excepţionalele mele conferinţe pe care, infatigabil, le ofer atât local, cât şi pe plan naţional şi internaţional. Crezi că am primit vreodată recunoaştere profesională concretă pentru ele? Vreun bonus financiar, vreun punctaj de promovare, vreo ofertă de implicare administrativă, orice? Aş! Numai strângeri de mână, bătăi pe umăr, aplauze, pupături, epitete superlative de moment şi ovaţii! Toate sunt bune, nu mă plâng, dar, pe de altă parte, nu prea ţin de fomică. Iată-mă lector sărac la aproape şaizeci de ani! Şi nu sunt defel leneş. Pregătesc o prelegere până în pânzele albe. Mă supun unui efort nervos şi fizic nici pe departe cunoscut de autoraşii articolaşelor de nişă, care-şi construiesc, tenace, punctajele şi ajung conferenţiari şi profesori cât ai zice peşte. Muncesc obtuz, precum un animal de tracţiune, pentru nimic.” Jock s-a oprit o clipă deprimat. Nu am intervenit…

Şi-a reluat, previzibil, tirada imediat: „Poate că mă împăcam, de-a lungul vremii, cu ingrata situaţie. Până la urmă, mitologicul vorbitor universitar, adulat în amfiteatrele de pretutindeni, va rămâne în istorie, nu autoraşul de compilaţii academice punctate pe grile create de alţi autoraşi… À propos, ştii cum se va chema Aula Magna a instituţiei peste juma’ de secol?” „Cum?” am întrebat stupid. „Aula Magna Jock Pervert!” a strigat, magnific, Jock Pervert. „Totuşi”, a arborat el iarăşi fizionomia întunecată, „nu am reuşit să-mi accept, ultimativ, nedreapta condiţie. Mai ales că observasem un lucru ciudat. La speech-urile mele din Universitate, dar şi din afara ei, veneau întotdeauna grupuri de indivizi care luau, furibund, notiţe, fără a-şi permite răgazul să deguste discursul meu sclipitor, aidoma celorlalţi. Iniţial, i-am presupus a fi studenţi tocilari, fără exerciţiul dialogului intelectual, şi nu am insistat. Apoi, mi-am dat seama că toţi aceştia – absolut toţi, bătrâne! – erau colegi neo-clasicişti de la noi (care, culmea, mă urmau şi când peroram prin locuri diferite din ţară). Oameni cu cariere mult mai avansate – ierarhic judecând – decât a mea! Măi, să fie, mi-am spus! Învaţă dumnealor de la mine, lectoraşul cel viteaz? Am dezvoltat suspiciuni fireşti. Ca atare, le-am căutat iute publicaţiile academice (multiple, desigur, având în vedere statutul lor de profi importanţi, însă greu de localizat, prezente, restrictiv, numai în grupurile închise de specialişti). Surpriză imensă atunci când, finalmente, le-am citit! Ipochimenii îmi preluaseră feroce ideile şi informaţiile din prelegeri, convertindu-le ulterior în aşa-zisele cercetări proprii tipărite, prezentându-le deci ca fiind ale lor! Nici unul nu mă cita, fie şi într-o notă amărâtă de subsol! Ce puteam să fac? Acuzaţia de plagiat nu rezista. Eu veneam cu un argument oral, ei cu unul scris.”

„Verba volant, scripta manent!” a strigat deodată Jock precum un erou epopeic. „Absolut adevărat! Şi, cu toate acestea, mi-am spus, dacă voi întoarce tocmai respectiva eternitate a textului (faţă de efemeritatea vorbei!) împotriva lor şi în favoarea mea?Evrika, aici era răspunsul! Am hotărât să introduc deliberat, în conferinţe, informaţii incomplete şi piste analitice lipsite de dezvoltare logică. Am pus în circulaţie un vechi virus academic: eroarea de concepţie! Ce crezi că s-a întâmplat? Simpaticul virusache i-a ucis! Tembelii au publicat inepţiile pe care le-am debitat, în ultimii ani, în prelegeri. Au fost discreditaţi de comunitatea naţională a neo-clasiciştilor. Puşi la zid, retrogradaţi. Au căzut capete şi s-au năruit statui. Pe unii i-au părăsit până şi familiile compleşite de dezonoare. Acum cică mi-o coc, dar nu ştiu despre ce ar fi vorba…” Lectorul nu şi-a terminat propoziţia. Am observat că fuseserăm înconjuraţi de câţiva neo-clasicişti francofoni. Aveau priviri à la Saint-Just şi bâte în mâini. I-am urlat din mers lui Jock: „Am plecat, Pervertule! Să ţii minte că şi bătaia, nu doar scripta, manent!”

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video