Jurnal în vreme de coronavirus (III)

Pe măsură ce criza se adânceşte, asemănările se tot estompează. Atunci ieşeam sau speram să ieşim dintr-o epocă întunecată şi să putem respira în libertate, democraţie, prosperitate. Acum, pe zi ce trece, sesizez cum lumea devine din ce în ce mai convinsă că ne aşteaptă vremuri grele. Chiar şi glumiţele s-au mai rărit. Atunci creştea speranţa, acum ne plasăm parcă tot mai mult sub spectrul deznădejdii. Atunci creştea lumina, acum pare să ne cuprindă întunericul. Totul sună a neputinţă. Cu fiecare buletin de ştiri se aşteaptă o veste bună, un răspuns ferm la întrebarea: când va lua sfârşit această epidemie, când va reveni totul la normal? Sunt admirabile eforturile personalului medical şi ale tuturor celor implicaţi în prima linie a acestui front atipic! Dar şi ei se clatină. Cum altfel, oameni fiind? Fără credinţa în Dumnezeu va fi nu greu, ci imposibil de dus până la capăt bătălia în care toţi suntem angrenaţi.

***

Apropos de dorinţa tuturor de a reveni la viaţa de dinainte, la o viaţă "normală". Poate tocmai aici este şi blocajul duhovnicesc. E nevoie să înţelegem unde am greşit şi ce avem de schimbat fiecare pentru a păşi mai departe. Atunci când un cuplu, după un număr de ani de căsnicie, intră într-o criză mai serioasă ori pur şi simplu relaţia lâncezeşte, se naşte întrebarea: de ce nu mai e totul ca la început, ca în luna de miere? A rămâne fixat nostalgic pe o perioadă ce nu mai poate fi întoarsă este semn de neînţelepciune. Lucrurile trebuie luate ca atare. Criza oferă un necruţător diagnostic, dar şi şansa de a dobândi o dragoste mai adâncă decât cea de la început.

Tot aşa este şi în cazul "crizei generate de noul coronavirus". Nimic nu mai poate fi ca înainte. E primul lucru pe care trebuie să-l acceptăm. Dar cum poate arăta viitorul nostru depinde doar de (ne)pocăinţa din prezent. Dumnezeu ne aşteaptă să fim înţelepţi şi să lepădăm haina care se rupe tot mai mult cu fiecare zi. Avem nevoie de o haină nouă, nu de cârpeli. "Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină" (troparul de la slujba botezului).

Observ, cu multă durere, că nici măcar noi, cei ce ne numim creştini, nu facem în chip deplin această mişcare – dezbrăcarea de omul vechi, pentru a ne îmbrăca în cel nou (cf. Coloseni 3, 9-10). Precum Maria Egipteanca în Ierusalim de ziua Înălţării Sfintei Cruci, aşa şi noi ne tot străduim să intrăm în lăcaşul de cult, izbindu-ne însă ca de un zid nevăzut. Această femeie – care a trăit 17 ani în desfrânări ce nici nu pot fi rostite – a pus început bun când a recunoscut că păcatele ei s-au făcut ca un zid care o oprea de la a păşi pragul bisericii. Nu forţe oculte, nu mulţimea pelerinilor care dădeau năvală o ţineau afară. Din acest moment relatat de sinaxar viaţa ei s-a schimbat, având "chezăşia" Maicii Domnului. A luat apoi calea pustiei, calea sfinţeniei.

***

Un (aparent) paradox. Cei care se îngrijorează de faptul că ne împărtăşim din aceeaşi linguriţă, că sărutăm icoane sau sfinte moaşte nu se arată deloc îngrijoraţi de utilizarea telefoanelor mobile care, conform studiilor de specialitate, au mult mai mulţi microbi chiar decât capacul de la toaletă. Bancnotele, monedele, butoanele de la lifturi, cărucioarele de la supermarketuri sunt tot atâtea potenţiale pericole pentru sănătate. Dar aceste obiecte nu stârnesc patimi, nu fac valuri pe reţelele de socializare, nu sunt executate public la TV.

"Şi pe când Iisus vorbea, un fariseu Îl ruga să prânzească la el; şi, intrând, a şezut la masă. Iar fariseul s-a mirat văzând că El nu S-a spălat înainte de masă. Şi Domnul a zis către el: Acum, voi fariseilor, curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, dar lăuntrul vostru este plin de răpire şi de viclenie" (Luca 11, 37-39). Dacă şi pe Domnul L-au judecat, noi cine suntem să nu răbdăm ocară?