La cumpăna dintre emisfere

Deşi Ecuadorul a fost parte a imperiului incaş, amintirile acestuia sunt răzleţe, iar vorbitorii de limba quechua mai reprezintă doar două cincimi din populaţia ţării, restul fiind metişi şi spanioli. Deşi şi-a dobândit independenţa încă în anul 1822, făcând la început parte din Gran Canaria, de care s-a desprins în anul 1830, Ecuadorul a traversat toate chinurile facerii, având în vedere complicata moştenire colonială. A urmat un lung şir de dictaturi care pe alocuri s-au perpetuat până azi. Nici Ecuadorul nu a fost ferit de acest flagel care a ţinut ţara în sărăcie. Şi încă o mai ţine, chiar dacă situaţia de azi s-a mai stabilizat oarecum. Specificul post colonial a făcut obiectivul mai multor investigaţii şi reflecţii, dintre care Radiografia Pampei a lui Gabriel Martinez Estrada mi se pare cea mai pertinentă. Dar desigur, nu sunt deloc lipsite de interes nici alte abordări ale scriitorilor latino-americani.

Ajungem nu fără îngrijorare în Ecuador, venind de la Quito, imediat după valul de proteste anti-guvernamentale care a făcut şi victime. La Quito, aeroport luxos, cel mai frumos din America Latină, cum aflăm de la ecuadorieni -, servicii prompte şi reguli clare la serviciile de taximetrie, care practică preţuri fixe şi rezonabile. Deci se poate, iar când mă gândesc la haosul de la Otopeni, mă cuprinde tristeţea. Quito este o metropolă elegantă şi cochetă, cu peste 2 milioane de locuitori, aflată în inima Anzilor, la mare altitudine. Dacă urci cu cel mai înalt teleferic din lume (încă un record despre care ţi se vorbeşte) ai în faţă superba panoramă a urbei căţărată pe pantele lin curbate ale depresiunii. Ecuadorul este o ţară americanizată masiv, care a şi adoptat dolarul ca monedă naţională, în anul 2000. Ţara are câteva zone turistice care atrag magnetic: capitala, jungla amazoniană şi mai ales insulele Galapagos, cercetate de Charles Darwin. Le parcurgem pe toate în speranţa că putem să pătrundem ceva din geniul locului.

Quito are una dintre cele mai frumoase şi spectaculoase colecţii de catedrale catolice în stil baroc din câte am văzut vreodată. Spania regilor catolici şi-a lăsat o amprentă inconfundabilă. Iar urmaşii vechilor incaşi nu mai ţin cu aceeaşi îndărătnicie la amintirile lor şi nici nu par să aibă dileme identitare. Bisericile, mănăstirile, catedralele şi bazilicele te întâmpină la tot pasul. Şi, da, catolicismul este flamboyant aici. Iar lăcaşele impresionante te invită să le treci pragul. În centrul urbei se înalţă Catedrala Metropolitană, un complex de altare şi spaţii muzeale absolut impresionante. Pe colina din apropiere trebuie să străbaţi un labirint de străduţe pentru a ajunge la Basilica del Voto Nacional, edificată în stil neogotic, dar cu nelipsite influenţe baroce. Iglesia de Nuestra Senora de la Merced se detaşează în peisajul multicolor al urbei prin albul ei imaculat şi splendoarea decoraţiunilor interioare.

Lumea catolică de după Reformă stă sub semnul hotărârii marelui spaniol Ignaţiu de Loyola. Lui şi Companiei lui Iisus îi datorează catolicismul, în principal, renaşterea şi vigoarea, atât de zguduite de un alt geniu, Martin Luther.

Deşi de proporţii mult mai mici, dar echilibrate, asemenea unui templu grec, Iglesia de la Compania de Jesus este una dintre cele mai impresionante monumente ale capitalei. Frontonul bisericii este decorat în piatră şi marmură, într-o adevărată frenezie eclectică ce include elemente renascentine, baroce şi clasice. Dar cum i-ai păşit pragul intri într-un spaţiu solar în care totul este poleit în aur strălucitor, de parcă ar fi fost pictat ieri. Nu ştiu să mai existe în lumea creştină o asemenea bogăţie decorativă briliantă, de parcă iezuiţii şi-ar fi propus să recâştige încrederea lui Iisus, dându-I ofrandă tot ce este mai de preţ în lume. Au făcut-o poate şi pentru faptul că prozelitismul lui Luther a fost fulminant, dar sărac în idei artistice, din dorinţa de a reda creştinismului simplitatea primară. Poate că această superbie a decoraţiei în aur îi va fi fascinat şi pe conchistadorii spanioli atunci când au descoperit lumea incaşă. Şi au ţinut să îi aducă slavă Mântuitorului, în semn că şi ei îl preţuiesc, cu aceeaşi bucurie cu care incaşii îşi slăveau zeii.

În imediata proximitate a capitalei ecuadoriene nu poţi rata vizitarea memorialului dedicat savanţilor care au descoperit în secolele XVIII-XIX, în urma unor cercetări asidui, linia ecuatorului, care împarte planeta în două emisfere. În interiorul impresionantului turn astronomic eşti ghidat în istoria descoperirilor ştiinţifice cu privire la ecuator. Ritualul pozei cu picioarele răsfirate pe cele două emisfere a intrat în tradiţia locului. La fel şi oferta generoasă de amintiri care să-ţi amintească mereu că macar o dată în viaţă ai fost echidistant în raport cu polii pământului.

Mihai Dorin este istoric şi publicist