La vremuri de restrişte, un scriitor ruso-ucrainean (I)

Când am auzit prima oară de Andrei Kurkov (à propos, scriu acest articol înainte de 6 octombrie 2022, când se va anunţa noul câştigător al Premiului Nobel pentru Literatură, unde Kurkov e dat ca favorit, înţeleg, la „bursa pariurilor”) l-am bănuit scriitor rus emigrat în Marea Britanie. Se vorbea la superlativ despre el, într-o emisiune radiofonică BBC, anunţându-se – ca un mare eveniment – dramatizarea (pentru radio) a romanului său de succes, Death and the Penguin/ Moartea şi pinguinul, din 1999. Surpriza era determinată şi de faptul că – spunea comentatorul entuziasmat – Kurkov urma să interpreteze el însuşi, în piesa radiofonică, un personaj din text (pe Lioşa – am reţinut exact numele, deşi, pe atunci, încă nu citisem cartea). Presupunerea mea nu fusese însă decât parţial adevărată. Scriitorul trăieşte doar o parte din an în Anglia (predă, la Cambridge, literatură rusă, timp de un semestru), pe cealaltă preferând să şi-o petreacă în locurile natale. Aceste „locuri” nu sunt ruseşti, ci ucrainene, Kurkov fiind născut, crescut şi format la Kiev. Totuşi, identitatea culturală rusească prevalează în cazul său. Rusa reprezintă, pentru autor, limba maternă, iar mama sa are descendenţă rusească. Detalii cultural-mentalitar-identitare de reţinut în nebunia actuală de dincolo de Nistru!

Asemenea celor doi precursori importanţi ai săi (a căror influenţă stilistică e recunoscută, de altfel, de majoritatea exegeţilor lui Kurkov), Gogol şi Bulgakov (şi ei scriitori ucraineni aparţinători de literatura rusă), actualul profesor de la Cambridge experimentează un complex identitar. Se identifică, după propriile declaraţii, cu universul spiritual ucrainean, dar nu-şi poate exprima trăirile decât în rusă (ori, după caz, în engleză, având în vedere că Andrei Kurkov este absolvent de institut sovietic de limbi străine). A învăţat ucraineana tardiv şi nu la nivel cult, pentru a o putea transforma în limba lui literară. Se pare că, din acest motiv, ucrainenii nu l-au iertat, considerându-l, invariabil, „rus” şi organizând, periodic, adevărate linşaje de presă împotriva sa. În ciuda aparenţelor, nici ruşii, la rândul lor, nu-i acordă multă atenţie, socotindu-l „ucrainean”. Tipic pentru cei cu identitate etnică duală! Kurkov a ajuns faimos, prin urmare, în Apus, unde volumele sale au fost traduse şi publicate la edituri prestigioase. Aici, critica îl vede ca pe un realist târziu al societăţilor postcomuniste. Ironic, nici măcar un astfel de clişeu (pozitiv, în intenţia sa) nu rezumă partea viabilă a scrisului kurkovian. Ca şi Conrad altădată, Andrei Kurkov cunoaşte astăzi, în Vest, mai curând o popularitate a exotismului epic decât o celebritate genuin artistică. Resemnat ori nu, el îşi redactează, în continuare, cu conştiinciozitate, cărţile în postură de scriitor ucrainean de limbă rusă (editat cu precădere în engleză).

Romanul deja amintit (apărut, în spaţiul ex-sovietic, în 1999 şi reluat apoi, succesiv, în peste 25 de limbi), tradus la noi ca Moartea pinguinului, rămâne opera cea mai cunoscută, de până acum, a lui Kurkov. Cartea a avut, de-a lungul vremii, mai multe titluri, autorul fiind notoriu pentru ezitările prelungi pe care le manifestă în denumirea propriilor volume: Picnic pe gheaţă, Pinguinul. Moartea străinului ş.a. Varianta cea mai potrivită este însă cea din tălmăcirea britanică a textului: Moartea şi pinguinul. Din raţiuni ce se vor vedea mai jos, Kurkov îşi plasează sensul major al romanului în raportul de coordonare conjunctivă a celor două noţiuni („moartea” şi „pinguinul”), iar nu în suprapunerea lor. Totodată, avem de-a face aici, în mod fundamental, cu o poveste a rezistenţei şi nu cu una a sucombării, aşa cum lasă să se înţeleagă titlul românesc. Nu întâmplător, atât protagonistul, Viktor Zolotariov („pinguinul” metaforic al naraţiunii), cât şi Mişa (pinguinul real din text) reuşesc să supravieţuiască într-un univers măcinat de moarte. Prin exemplul lor de refuz al ocultării, triumfă ideea invincibilităţii raţiunii. Se transmite mesajul optimist că – până şi într-o lume a disoluţiei morale, a dezintegrării psihice şi a iraţionalităţii aparent nemărginite – individul poate, ultimativ, supravieţui, fără a-şi mutila, în structura sa de adâncime, personalitatea. Moartea pinguinului se încadrează, în opinia unanimă a comentatoriilor (cu precădere occidentali), în profilul estetic al unei „comedii negre”, unde morbidul şi umorul interacţionează cu rafinament. Aş spune că romanul este chiar mai mult decât atât, stabilind filiaţii discrete, dar vizibile, cu acea atmosferă de suprarealism macabru, nelipsit însă de profunzime filosofică şi de intensitate dramatică, din Suflete moarte a lui Gogol. Ca şi în romanul predecesorului clasicizat, în volumul lui Kurkov, viaţa îşi pierde valoarea, devenind o anexă – cumva derizorie – a singurei realităţi umane palpabile şi semnificante: moartea… (Va urma)

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi