Legea tendinţei spre consumul minim de energie sau Lenea ca recompensă

Creierul uman este cel mai complex lucru cunoscut nouă în univers. Până vom da peste o populaţie extraterestră care să ne confirme ceea ce a produs imaginaţia noastră despre civilizaţiile din alte galaxii (o inteligenţă şi o evoluţie tehnologică cel puţin, mult peste nivelul nostru), această afirmaţie rămâne corectă. Cei aproximativ 100 de miliarde de neuroni pe care îi conţine (fără a vorbi de celulele lor de suport, cam încă pe atâtea) consumă o cantitate de energie uriaşă (aproximativ 20% din toată energia pe care o produce organismul nostru). Lucrarea de referinţă a Suzanei Herculano-Houzel demonstrează, cu elocvenţa numerelor, că doar faptul că ne putem procesa alimentele ne permite luxul unui creier cu atât de mulţi neuroni (orice altă specie cunoscută, chiar dacă au creiere mult mai mari, au mult mai puţini neuroni). Pentru că viaţa lor, a neuronilor, depinde de activitatea pe care o au de făcut. Cu cât sunt „mai ocupaţi”, cu atât sunt mai „vii”. Este o lege peste care nu putem trece. Cu toate acestea, chiar şi creierul cade victimă unei legi fundamentale a naturii: legea tendinţei spre consumul minim de energie. Oricât ne-am dori, un creier care „nu face nimic” este un creier care consumă mai puţină energie, prin urmare, este un organ mai uşor de cărat în spate. Există chiar o recompensă intrinsecă în „a sta degeaba”, a face „ce ne vine”. Performanţa intelectuală că şi comportamentul civilizat sunt, din perspectiva acestei legi, împotriva naturii. Până când, înţelegem că un creier performant este cel mai mare, dar pe care îl puteam primi o dată cu aducerea noastră pe lume. Un creier performant înseamnă automat un individ de succes. Succes în primul rând la nivel personal. De multe ori chiar, abilitatea lui de a rezolva probleme şi, mai departe, de a fi creativ în soluţiile pe care le produce, aduce beneficii mult mai multor oameni. Civilizaţia este construcţia de secole a unui creier care a înţeles că respectarea unor reguli permite mai multor indivizi să prospere şi aduce astfel un beneficiu stabil, pe termen lung, întregului grup (de orice dimensiuni şi orice formă de organizare ar avea). Din nefericire, omul modern, încântat peste măsură de „performanţele” sale în a „scuti” creierul de tot felul de „eforturi”, duce o luptă constantă şi îndârjită de „atrofiere” a creierului. De la protejarea copiilor în faţa experimentelor şi experienţelor copilăriei, sub falsul pretext al siguranţei, până la protejarea prin racolarea a câtor mai multe „scule” electronice a funcţiilor cerebrale (memoria este cel mai evident exemplu) omul modern lucrează cu obstinenţă la anularea celui mai remarcabil rezultat al evoluţiei. Sperăm din toată inima, să se oprească înainte să îi reuşească complet.

Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi şi preşedinte al Asociaţiei Creierului Iaşi