Liga Florilor Dalbe

Fenomenul nu e chiar nou. Nu cu mulți ani în urmă, defuncta Oltchim Râmnicu Vâlcea bătea la poarta marilor trofee. N-a ajuns la punctul culminant, dar a obținut ceva. A strâns tot ceea ce avea mai bun handbalul feminin românesc, livrând apoi o națională omogenă, numai bună de colecționat medalii. N-au venit nici acelea, argintul mondial din 2005 și bronzurile din 2010 (european) și 2015 (mondial) fiind rare și minunate excepții. A sosit apoi falimentul măreței ctitorii a industriei chimice (eleno)c0eaușiste, dar handbalul vâlcean a reînviat parțial printr-un club – bineînțeles – municipal, iar locul său pe arena elitei internaționale a fost luat de Clubul Sportiv (evident!) Municipal București, care în 2016 a pus mâna pe râvnitul trofeu al Ligii Campionilor obținut chiar în bârlogul pizmașului cu șapte capete de la Györ. Pe vremea aceea veche – a Oltchimului – fenomenul stranierilor era mai rar pe la noi, iar venirea la Râmnic a suprinzătoarei, controversatei și șturlubaticei Anja Andersen – ca antrenoare – a fost considerată o bombă, similară cu un transfer al lui Mourinho la FCSB. (Să nu uităm că Anja, așa cum a fost ea, a administrat prietenului Ghiță Tadici prima eliminare a României din istoria post-decembristă.) Între timp, pe măsură ce pompa de bani publici a continuat să amâne inevitabilul sfârșit a mastodontului chimic vâlcean, vedetele handbalistice europene s-au tot înghesuit la poarta combinatului. Un singur regret se simțea: diferența dintre Oltchim și restul plebei autohtone era imensă și campionatul românesc (încă nebotezat cu metafore botanice) suferea de lipsa concurenței.

Fenomenul CSM n-a însemnat doar o simplă substituție de branduri. Cu suișuri și coborâșuri, echipa bucureșteană a rămas – cum se spune – fanionul, dar, aproape pe nesimțite, campionatul feminin al României a devenit unul extrem de redutabil. Se spunea de mult că „Liga Florilor” era printre cele mai puternice de pe continent, dar acum nu puțini neromâni susțin că este chiar cel mai tare campionat al Europei. Multe jucătoare de top – inclusiv „regine” din Norvegia sau Danemarca țin să joace în România pentru că aici se plătește bine. În timp ce cluburi din campionatele nordice intră în colaps (amintiți-vă de Slagelse sau Viborg), în România este raiul handbalistelor. În România, țară în care se spune că sportul este în drum spre catafalc!

Nu intrăm în cifre plictisitoare, dar cu bugetul de care dispune CSM București s-ar putea ataca lejer intrarea în Cupele Europene la fotbal, iar bugetele unor echipe ca Rapid, Vâlcea (cea nouă), Bistrița, Buzău, Brăila ori Minaur ar fi suficiente pentru menținerea în primul eșalon fotbalistic. Handbalul feminin nu mai duce lipsă de concurență, iar rezultatele din campionat sunt la fel de imprevizibile ca și cele din fotbal.

De unde atâta bănet în oropsitul sport românesc? Absolut toate echipele fruntașe sunt alimentate de la buget, fie central, fie local. Fenomenul începe să migreze și la Liga Zimbrilor (cea a băieților): CS Dinamo are un buget comparabil cu al „florilor” CSM-iste, iar românii din lotul lui Javier Pascual îi numeri pe degete. În rest, pare a fi o bătălie între primari pe frontul floral, puține fiind orașele care excelează oarecum și la băieți, și la fete. Mai trebuie spus, pentru fair-play, că există peste tot și parteneriate cu privatul, insignifiante față de șuvoiul public care inundă floricelele noastre. De ce nu se zbat așa primarii noștri, pe care îi așteaptă temutul an 2024, și pentru fotbal, care are un impact mult mai mare la electorat? Pentru că fotbalul este mai costisitor, iar rețeta succesului este mai complicată. Spre exemplu, CSU Craiova lui Mihai Rotaru are un buget aproape dublu cât al CSM și tot nu a adus vreun titlu în Bănie. Iar Politehnica Iași, echipă care se bate doar pentru promovare în primul eșalon, s-ar clasa pe locul III într-un top al bugetelor din handbalul feminin. Posibilitățile mai mari de perfomanțe internaționale ale hanbdbalului, comparativ cu ale fotbalului, sunt iar un argument electoral important.

E de bine, e de rău? În sporturile de echipă românești, disparițiile echipelor cu finanțare exclusiv privată sunt obișnuite, astfel încât finanțarea publică – deși nu prea morală – este mai sigură. Pe urmă, nu ne pot lăsa indiferente rezultatele echipelor CSM și Rapid în Liga Campionilor. Cineva spunea pe un post de televiziune că, dacă am avea dreptul să înscriem vreo 4-5 echipe în această competiție, niciuna nu s-ar face de râs, ca Most din Cehia sau Zagreb din Croația. Ceea ce nu s-ar întâmpla cu campionatul Norvegiei, care furnizează cea mai bună națională din lume.

Așa că să ne bucurăm că, deși a trecut vremea colindelor, Crăciunițele cu mingea mică de pe semicerc ne răsfață cu rezultate de excepție.

PS: Despre impactul „înfloririi” ligii noastre asupra naționalei, e prematur de vorbit. Chiar dacă se arată unele semne bune.