Liviu Suhar

Cine vrea să facă deosebire dintre un lucru însufleţit şi unul neînsufleţit trebuie să viziteze atelierul pictorului Liviu Suhar, unde va vedea pe pereţi un „labirint” întreg de tablouri, multe dintre ele reprezentând tot felul de amfore şi de ulcioare sau măşti agăţate de sârmă sau de ramurile unui copac cu scoarţa aproape jupuită.

Ei, bine ulcioarele lui Liviu Suhar sunt vii, umplute pe dinăuntru cu duh imponderabil sau cu apa ascunsă a vieţii. Contemplându-i tablourile, veţi vedea cum sufletul ghemuit în interiorul lucrurilor se revarsă din ele peste margini, umplând tot spaţiul gol din jur. Veţi mai vedea şi arlechini, şi instrumente muzicale la care cântă nişte manechini ce te trimit cu gândul la Giorgio De Chirico.

Deseori, când i-am vizitat expoziţiile organizate la Galeria Dana de pe strada Lăpuşneanu, unde se află şi atelierele pictorilor, am simţit tentaţia de a le pipăi formele, să văd dacă palpită. Ele palpitau, desigur, pentru că – nu ştiu cum să vă explic mai bine ca să înţelegeţi – conţineau înlăuntrul lor diverse forme de viaţă şi diverse entităţi, venite de undeva din spaţiul ancestral, de acolo de unde izvorăsc doar formele.

Contemplându-i lucrările, am fost ispitit să arunc un ochi înlăuntrul tainicelor sale ulcioare şi am rămas înmărmurit. Înlăuntrul ulcioarelor am văzut grămăjoare de boabe de lumină, dar şi grămăjoare de cenuşă arsă a unor suflete ce au respirat aerul alături de noi, evaporându-se apoi într-o lume mai bună. Dar şi cenuşa unor sufletele nenăscute încă, ce scăldându-şi aripile în praf, se pregăteau să-şi ia zborul spre lumină.

Tot acolo am văzut şi autoportretul pictorului înarmat cu un şort şi o pensulă, ce te scruta cu un ochi pe deasupra, şi altul pe dedesubt, nu ştiu dacă şăgalnic sau sever, parcă sfredelindu-ţi cu privirea sufletul.

E foarte interesant să încerci să urmăreşti în timp evoluţia parcursului artistic al lui Liviu Suhar. În aparenţă, pânzele sale păstrează constanţă cromatică uşor cognoscibilă, cât şi o constanţă tematică şi una vizionară. Amprenta artistului fiind uşor de recunoscut. Nu e vorba însă de o amprentă propriu-zisă. De un sigiliu pus pe un palimpsest, care să-i confere valoare în timp. Amprenta sa e una invizibilă, ea este animată de crezul artistului, conform căruia dincolo de realitatea imediată există o altă realitate, care funcţionează după alte legi, incompatibile cu cele fizice, dar compatibile cu legile interioare, după care se călăuzeşte spiritul atunci când pătruns de o stare de revelaţie părăseşte temporar trupul pentru a putea contempla existenţa dintr-o altă perspectivă, cea a contopirii cu elementele primordiale ce alcătuiesc marele tot.

În pictura lui Liviu Suhar descoperim o întreagă filozofie şi o întreagă psihologie a contemplaţiei, ce ne trimit cu gândul atât la pictura metafizică a lui Giorgio De Chirico, cât şi la povestirile lui Mircea Elade, mă refer în special la Nopţi la Serampore şi Secretul doctorului Honingberger, dar şi la psihologia transpersonală a lui Stanislav Grof, care în cartea sa Jocul Cosmic neagă realitatea obiectivă a lucrurilor, afirmând că „lumea materiei solide – conţinând spaţiul tridimensional, timpul linear şi cauzalitatea absolută, aşa cum le petrecem noi în stările obişnuite ale conştiinţei – nu are o existenţă a ei proprie”. Realitatea obiectivă, afirmă Grof, nu este singură realitate, aşa cum susţin materialiştii, ci este o reflexie a Conştiinţei absolute, conştiinţă ce ni se relevă în momentele holotropice ale contemplaţiei eului.

Dacă am încerca să pliem această teorie la creaţia lui Liviu Suhar, vom observa câteva inadvertenţe. Prima impresie va fi aceea că pânzele lui Liviu Suhar sunt impregnate de materialitate. Şi încă de una primară, arhaică. O materialitate care vine din tot felul de credinţe şi tradiţii moştenite din generaţie în generaţie. Lumea lui pare atât de materială, încât, privind-o, avem senzaţia că am putea lua oalele şi farfuriile de lut din interiorul tablourilor şi le-am aşeza apoi pe masă, ca să le contemplăm dintr-o altă perspectivă sau să le adaptăm nevoilor noastre zilnice. Nimic mai fals. Dacă prin absurd sau prin magie am reuşi, într-adevăr, să desprindem lucrurile de pe pânză şi să le apucăm în palme, am vedea că ele şi-ar schimba brusc forma, devenind fluide şi ne-ar aluneca printre degete, revenind la forma lor iniţială. Şi asta fiindcă liniile şi substanţa din care sunt compuse obiectele pictate vin dintr-un spaţiu himeric, populat de arhetipuri. De aici şi impresia de animaţie.

M-am întrebat, privindu-i tablourile de unde vine această senzaţie? Cum poate să surprindă pictorul Liviu Suhar suflul care animă materia moartă, transformând-o într-una plină de mister şi de o viaţă desprinsă parcă din cea a lumii de apoi?! Eu cred că totul ţine de magie, dar şi de credinţă. Sau de amândouă la un loc.

Senzaţia pe care o încearcă spectatorul privindu-i tablourile e una stranie. Cufundate într-o tăcere ce trece dincolo de cotidian, proiectându-şi umbra lăuntrică în spaţiul ancestral, obiectele par să comunice între ele într-un limbaj mut, prin intermediul ultrasunetelor transpuse într-o partitură muzicală. Tăcerea lor e înşelătoare. Căci obiectele din interiorul tablourilor lui Liviu Suhar ascultă o muzica imperceptibilă auzului, potopită parcă de rotaţia zodiilor şi a astrelor, absorbind înlăuntrul partiturii şi arii ce ne aduc aminte de acordurile profunde ale muzicii lui Bach, dar şi de sonurile vechilor balade româneşti. Când muzica astrelor se stinge, vasele şi măştile pictate de Liviu Suhar încep să le imite sonul. Cântecul lor nu-l aud însă decât cei care şi-au dezvoltat auzul interior pentru a auzi acordurile muzicii celeste.

„Lucrările din ultima vreme – scria eseistul şi criticul de artă Petru Bejan, referindu-şi la creaţia din perioada de maturitate artistică a lui Liviu Suhar – capătă o tentă predilect metaforică şi alegorică. Vasele de lut sunt îmbrăcate în motive folclorice şi solicitate să interpreteze diferite partituri ale umanului.” Adăugăm la observaţiile eseistului Petru Bejan şi faptul că observăm în creaţia lui Liviu Suhar o încercare de echilibrare a metamorfozelor staticului, în sensul că alături de natura moartă întâlnim şi forme umane care nu se deosebesc însă cu nimic faţă de obiectele amorfe prezentate în diferite tablouri, cum vedem, de pildă în Contrabasul alb, Trio, Maestrul (un autoportret ce face trimite la pictura hieratică a lui Vladimir Zamfirescu) sau Metamorfoza muzicală.

Dacă dinlăuntrul vaselor de lut răzbate tăcerea, dinlăuntrul formelor umane ale lui Liviu Suhar nu răzbate nici un sunet. Ele par golite de orice mişcare şi de orice sentiment. Şi asta deoarece mişcările şi stările de care au fost animate cândva s-au evaporat în vid.

„Influenţat, cred, de pictura metafizică a lui Giorgio De Chirico, dar şi de lucrările suprarealiştilor întâlniţi prin muzeele Spaniei – spune criticul de artă Petru Bejan, glosând pe marginea lucrărilor artistului – Liviu Suhar exersează, începând cu anii ’90, o pictură ce îmbină realul şi iluzoriul, tradiţia şi modernitatea, mitul şi imaginaţia, retrospecţia şi meditaţia.”

Interesante observaţii. Într-adevăr, formele umanoide ce bântui pe-alocuri pânzele bucovineanului Liviu Suhar amintesc de manechinele lui De Chirco. Dacă însă la De Chirico manechinele sunt proiectate într-un spaţiu geometric cu o perspectivă infinită, de aici şi sentimentul de solitudine şi de angoasă pe care îl transmit pânzele sale, la Liviu Suhar perspectiva aproape lipseşte cu desăvârşire. Sau dacă apare, ea nu se deosebeşte cu nimic de o suprafaţă plană. La Liviu Suhar perspectiva e proiectată înlăuntru obiectelor. Ea e captată în interiorul formelor. De aici, probabil, şi impresia de însufleţire pe care o transmit pânzele sale, în special acelea care au drept subiect natura moartă. Senzaţia e de absorbţie, de prăbuşire a exteriorului, cu tot ce conţine el, în interior.

„În general, scria criticul Constantin Prut, în Dicţionarul de artă modernă şi contemporană, Liviu Suhar păstrează o ancoră în realitate, dar totul este trecut prin filtrul metafizic. Formele sunt clare, puternice, lipsite de detalii… Multe imagini trimit la lumea muzicii, care stăruie şi atunci când lipsesc trimiterile directe la morfologia muzicală.”

Mărturisesc că vizitându-i expoziţiile, cândva i-am vizitat şi atelierul, mi-am lăsat simţurile să se îmbibe de imponderabil şi această muzică tăcută pe care o transmit tablourile sale. Am fost pătruns atât de mult de ele, încât adeseori ele mi s-au arătat şi în stare de veghe, dar şi în vis. Chiar nu de mult, să fi fost în toamna anului trecut, l-am întâlnit pe artist pe stradă. Apoi, la scurt timp după această întâlnire am avut un vis care mă bântuie şi astăzi. Şi tot atunci, ieşind pe uşa galeriei, am vrut să mă întorc şi să-i fac o reverenţă. Nu am găsit suficient curaj în mine s-o fac atunci, o fac acuma. Se făcea că îi contemplam tablourile. Deodată dinlăuntrul vaselor şi a măştilor pictate a început să se ridice ceaţa, năvălind în camera în care dormeam. Apoi, după ce ceaţa se mai risipi, am văzut cum pereţii camerei încep să transpire şi cum din porii lor se ivesc o mulţime de suflete plăpânde ca nişte păpădii, care făcând cercuri din ce în ce mai mici în vid treceau din spaţiul real în cel transcendental acoperind cu aripile lor nu numai formele pictate, ci şi ramele tablourilor lui Suhar. Şi atunci, pătruns de această viziune, mi-am scuturat pleoapele de somn şi am murmurat în sinea mea: „Acum ştiu cum se animă vasele de lut ars pictate de Liviu Suhar!”

Nichita Danilov este scriitor şi publicist