Lovit… deci iubit?

Momente în care vezi cum ceea ce ai construit cu multă trudă se poate prăbuşi într-o singură zi. Când oameni pe care i-ai susţinut şi ajutat îţi întorc spatele sau chiar îţi devin duşmani. Când necazurile se adună de peste tot şi ajutorul pare că nu mai vine de nicăieri.

Cu siguranţă că aţi trăit măcar o dată, măcar parţial, astfel de situaţii. De ce se întâmplă ele, care e rostul lor?

Omeneşte, nu poţi găsi explicaţii. Te revolţi, deznădăjduieşti, te prăbuşeşti. Când ştii că ai greşit, mai poţi răbda o lovitură, mai ales de la cel căruia i-ai greşit. Dar când nu te ştii cu nimic pe conştiinţă? Ba dimpotrivă, ştii că ai făcut, pe cât ţi-a stat în putere, binele, că ai ajutat, că ai pus suflet. Mult suflet. Atunci chiar că e imposibil să poţi accepta loviturile. Te aperi sau te amărăşti, te îndreptăţeşti şi te plângi sau te închizi în tine. Oricum, în pace nu poţi să fii, nimic nu te poate consola.

Şi, totuşi, nimic nu este la întâmplare. Toate sunt în mâna lui Dumnezeu: „Au nu se vând două vrăbii pe un ban? Şi nici una din ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru. La voi însăşi perii capului, toţi sunt număraţi” (Matei 10, 29-30). Dumnezeu, Cel ce-mi ştie fiecare fir de păr aşa cum eu însumi nu mi-l ştiu, cum să nu cunoască toate când mi se întâmplă? Iar dacă le ştie, de ce le îngăduie? Mai ales când sunt lucruri suferite pe nedrept.

O primă explicaţie pe care o primim în Biserică este aceea că suferim pentru păcatele noastre. Şi că ne este de folos o astfel de suferinţă, ca să schimbăm cele ce nu sunt în rânduială în viaţa noastră. Dacă mă doare atât de mult ce-mi face mie un anume om, înseamnă că acolo e o legătură bolnăvicioasă, că sunt dependent de aprecierea, dragostea, recunoştinţa unuia ca acesta. Şi mi-e de folos să-mi fie tăiată această legătură pătimaşă. Am nevoie să mă scutur de iluzii şi de aşteptări deşarte.

Binele pe care-l fac aşteptând recunoştinţă sau măcar o atitudine binevoitoare de la celălalt denotă iarăşi o poziţionare greşită. Când faci ceva cu dragoste, nu ai aşteptări. Dragostea nu e comerţ. Nu dai ca să primeşti. Adevărata dragoste „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” (I Corinteni 13, 7). Aşadar, necazurile pătimite sunt un mare ajutor spre a învăţa adevărata dragoste. Sau măcar spre nu ne mai face iluzii că suntem oameni iubitori, că facem binele. Acel „bine care e şi bine făcut”.

Dar când suferim cu adevărat pe nedrept tot felul de situaţii, de acuzaţii, de vorbe? Eventual, chiar umilinţă publică?

Şi aici sunt două posibile explicaţii. Se poate să suferim pentru ceva nedrept, pentru lucruri pe care nu le-am greşit, pentru că Dumnezeu alege să nu ne certe pentru cele pe care cu adevărat le-am greşit. Încât, dacă ni se pare că e nedrept ce pătimim, să ne cercetăm conştiinţa şi să găsim cele pentru care, pe bună dreptate, am fi putut primi certare (publică), dar pe care Dumnezeu le acoperă, ne lasă să ne pocăim de ele în taină. Ştie că nu putem duce ruşinea.

Iar a doua explicaţie este că, inclusiv în cazul în care nu avem nimic pe conştiinţă (deşi, cine e chiar aşa de curat?), Dumnezeu îngăduie oricum ispita, spre a agonisi din harul Său în toată plenitudinea. Pentru că nici o inimă nu poate fi mai receptivă la a primi harul în chip desăvârşit decât inima celui ce suferă întru totul pe nedrept. Acela duce la maximum asemănarea cu Hristos Cel judecat şi răstignit pe nedrept, Cel întru toate nevinovat.

După două mii de ani de creştinism, pare că încă nu putem primi şi trăi un cuvânt inspirat al lui Solomon, rostit cu aproape 1000 de ani înainte de Hristos: „Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului şi nu simţi scârbă pentru mustrările Lui, căci Domnul ceartă pe cel pe care-l iubeşte şi ca un părinte pedepseşte pe feciorul care îi este drag” (Pilde 3, 11-12). Câţi dintre noi credem acest cuvânt pe care-l reia şi Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către evrei (v. Evrei 12, 5-6)?

Când eşti lovit, înseamnă că eşti iubit. Poţi să suferi pentru lovitura (reală!), să te cufunzi în durere ca-ntr-un iad fără de fund. Sau poţi alege să vezi dragostea lui Dumnezeu la capăt, dincolo de sau tocmai în această durere. Până la urmă, tot despre alegeri e vorba. Nimeni nu e victimă, asta e sigur. Cel mult, poate fi propriul călău. Sau, dimpotrivă, poate să aleagă acea cruce rânduită lui. Iar pe cruce te urci din dragoste, nu ura oamenilor te suie acolo.