Machu Picchu, sanctuarul părăsit de zei

În dimineaţa zilei de 24 iulie 1911, misiunea americană condusă de profesorul Hiram Bingham, de la Universitatea Yale, începea ascensiunea către Machu Picchu, care doar peste câteva ore avea să devină una dintre marile descoperiri arheologice din toate timpurile. Iar aceasta era cu atât mai fascinantă, cu cât despre complexul sacru ştiau doar câţiva localnici din Cordiliera de Vilcabamba. Cercetătorii americani erau însoţiţi de un localnic care le-a vorbit despre ruinele uitate de pe munte. Tot de la el, membrii expediţiei au aflat pentru prima dată că ruinele se află între munţii Machu Picchu şi Huayna Picchu. Peste puţină vreme, aceste nume stranii aveau să fie rostite pe întreaga planeta. Ţinta iniţială a expediţiei era una geografică şi viza să măsoare dacă muntele Coropuna din Peru era mai înalt decât Aconcagua de la granița dintre Argentina şi Chile. Însă Bingham era fascinat de ideea de a descoperi ultima capitală a incaşilor, de la Vilcabamba, unde regele Manco Inca îşi găsise refugiul, după cucerirea capitalei de trupele spaniole. Aşa a început aventura descoperirii şi apoi a cunoaşterii destinului sanctuarului de la Macchu Picchu. Iar azi, despre istoria acestui oraş misterios ştiu până şi copii de şcoală. Mai ştim din legendele incaşilor că Machu Picchu este locul în care s-a născut lumea. De aceea, regele Pachacuti Inca a ridicat aici, cu puţină vreme înainte de sfârşitul imperiului, între anii 1460-1470 un sanctuar. Cititorii în stele îi vor fi destăinuit regelui adevărul cutremurător că nişte străini albi, cum nu mai văzuseră vreodată vor nimici mândra împărăţie, dar vor fi blestemaţi să nu afle nimic despre tainica cetate apărată de munţi şi separată de lume. Şi secole vor trece până când descendenţii neamului misterios al albilor vor rupe ultima pecete de pe cartea sacră a incaşilor. Dar pentru asta a fost nevoie de aproape 500 de ani. Atât le-a trebuit albilor ca să afle şi ultima taină majoră a civilizaţiei maiaşilor. A fost, probabil, cea mai îndelungată cucerire din istorie.

Dar la Machu Picchu este anevoios pentru străini şi astăzi ca să ajungă. Singurul loc de unde poţi să porneşti spre cercetarea misteriosului oraş sacru este fosta capitală de la Cuzco. Dar nu poţi să hălăduieşti neînsoţit, întrucât statul peruan nu lasă la îndemâna faunei turistice să facă ea regulile. E prea important acest loc pentru a da frâu liber unei noi invazii. Ne însoţeşte ghidul nostru Chris Huanca, un bun cunoscător al istoriei neamului său. E mândru de istoria lui şi nu ezită să o separe net de perioada colonială.

Ca să ajungi la Macchu Picchu trebuie să urmezi cursul râului sacru Urubamba, care străbate una dintre cele mai frumoase văi din câte am văzut vreodată. Localnicii te întâmpină la tot locul însoţiţi de superbele lor lama şi alpaca, oferindu-ţi la preţuri modice creaţiile lor artizanale de o diversitate şi frumuseţe încântătoare. Apoi drumul se întrerupe, întrucât incaşii s-au îngrijit ca în locul tainic al cetăţii să nu poţi ajunge fără să plăteşti tribut. Şi azi e o aventură să străbaţi valea îngustă a râului, darămite pentru conchistadorii spanioli şi caii lor uriaşi, care au făcut o impresie devastatoare asupra incaşilor. Mult după descoperirea cetăţii, statul peruan a construit o cale ferată îngustă, rupând în stânca muntelui. Abia dacă zăreşti cerul ori crestele înzăpezite. Pantele sunt atât de abrupte, iar râul atât de învolburat încât ai senzaţia că ai intrat pe un alt tărâm.

Nevoia de mister şi de istorii fantastice a omului modern, care la origine este un produs al sensibilităţii romantice, face ca azi, Machu Picchu să fie unul dintre cele mai căutate locuri din lume. Micul orăşel construit la poalele muntelui te întâmpină cu o ofertă generoasă de amintiri. Ne pregătim de ascensiune, nu înainte de a ne supune ritualului cumpărăturilor. Pornim în zorii zilei următoare, pentru a avea suficient timp să explorăm sanctuarul. Creşte tensiunea o dată cu apropierea de acesta. O taină apărată cu sfinţenie vreme de o jumătate de mileniu. Incredibil! Iar tu să ai şansa să păşeşti pe treptele cetăţii secrete! Nu trebuie să ratezi acest loc, măcar o dată în viaţă.

Dintr-o dată, în faţa ochilor se deschide priveliştea unică a sanctuarului aflat pe un platou generos întins pe 13 hectare şi înconjurat de vârfurile de un albastru-cenuşiu al munţilor. Pantele sunt terasate cu ziduri de piatră de o rigoare inginerească incredibilă, pe care cei 1200 de locuitori cultivau porumb şi legume. Am sentimentul că am ajuns în unul dintre cele mai tainice locuri din lume. Chris ne dă explicaţii amănunţite despre fiecare edificiu: Templul Soarelui, Templul Principal, Templul Regal, Templul celor Trei Văduve. Iar Intihuatana este un monolit sculptat în preajma căruia se făceau sacrificii în cinstea Zeului Soare, cu prilejul solstiţiului de iarnă.

Pizzaro a murit asasinat, spaniolii au adus ciuma bubonică. Iar cu doar cinci ani înainte de cucerirea capitalei Cuzco, o epidemie a înjumătăţit populaţia incaşă. În aceste împrejurări dramatice a fost abandonat şi sanctuarul de la Machu Picchu, preoţii şi vestalele fiind probabil decimaţi de teribila maladie. Aşa a rămas până astăzi ultimul sanctuar al incaşilor: un loc trist, părăsit de zei şi lipsit de viaţă, privind parcă mustrător spre hoardele de turişti care-i calcă pietrele în căutare de senzaţii tari. Şi aşa va rămâne probabil pentru toate veacurile. Cine mai poate sădi viaţă într-un loc în care zeii au murit, iar vestalele au fost mumificate?

Mihai Dorin este istoric şi publicist