Caută 
1 MIN
Acum aproximativ o săptămână (pe 4 septembrie 2020), cunoscutul actor Gerard Depardieu a fost botezat în Catedrala Ortodoxă rusă din Paris. Evenimentul a fost mediatizat de presă, după cum era de aşteptat. În rândul jurnaliştilor ortodocşi, lucrurile au fost puţin împărţite. Unii şi-au arătat entuziasmul, considerând că este un eveniment cu mare impact misionar. Alţii au îndemnat la un optimism mai temperat, ţinând cont de traseul religios de până acum al imprevizibilului actor francez.
Convertirea lui Gerard Depardieu se adaugă unei serii de convertiri ale unor vedete de cinema precum Tom Hanks, Jim Belushi, Shawnee Smith, Jonathan Jackson sau Cary-Hiroyuki Tagawa – Pantelimon, pe numele său de botez. Cel din urmă, spre exemplu, este un actor de origine japoneză care a cunoscut consacrarea în America prin filme precum „Ultimul Împărat” de Bernardo Bertolucci, seria „Mortal Kombat” sau „47 Ronin” – unde joacă alături de Keanu Reeves. A ajuns, ca să zic aşa, de la arte marţiale la metanii!
Personal, pe măsură ce au trecut anii, am ales prudenţa în locul entuziasmului atunci când vine vorba despre ortodoxia vreunei vedete. Desigur că orice mărturisire a dreptei credinţe, de către oricine, poate atinge inimi sau poate revigora conştiinţe. Cu atât mai puternică şi mai de impact este o astfel de mărturie dacă vine de la o persoană extrem de cunoscută publicului larg şi/ sau având competenţe profesionale cu totul deosebite. E şi aceasta o formă de apostolat. E de evitat însă capcana unei „promovări” din partea presei bisericeşti a unor astfel de, să le numim generic, vedete. Ca argument, aduc două exemple, unul autohton, celălalt de nivel internaţional.
La un moment dat, o familie frumoasă, în care unul dintre soţi este dedicat actoriei, era foarte prezentă în spaţiul mediatic românesc, susţinând mai ales valoarea creştină a căsătoriei. Ambii soţi au fost nu o dată invitaţi la emisiuni pe această temă. Cu multă durere am aflat că, de ceva timp, cei doi se află într-un proces de divorţ, situaţie care îi afectează, cum era de aşteptat, mai ales pe copiii lor. Mai mult decât atât, cei doi soţi au decis să-şi spele rufele în public, dând apă la moară celor care oricum perorează că o familie tradiţională înseamnă, de fapt, abuz, violenţă casnică, misoginism, adulter etc.
Celălalt exemplu vine din „galaxia Hollywood”. Christian Bale este unul dintre actorii despre a cărui convertire la Ortodoxie s-a vorbit în mai multe rânduri, această îmbrăţişare a dreptei credinţe fiind pusă pe seama influentei sale soţii, sârboica Sandra (Sibi) Blazic – fostă actriţă şi fotomodel. Anul trecut, în cuvântul de mulţumire de la a 76-a ediţie a Golden Globe, unde a fost premiat pentru rolul principal din pelicula „Vice”, Christian Bale a venit cu o declaraţie şocantă: „Mulţumesc, satana, pentru că mi-ai dat inspiraţie să joc acest rol”! Unii au vrut să-l scuze, spunând că se referea la Dick Cheney, cel al cărui rol este interpretat de Bale în film. În orice context, eu nu văd o compatibilitate între a fi ortodox şi a face o astfel de declaraţie.
Sigur că sunt şi actori care dau mărturie despre Ortodoxia lor şi prin viaţa de zi cu zi. Nu doar în România sau în alte ţări de confesiune majoritar ortodoxă, ci şi în SUA. Exemplul cel mai la îndemână este Jonathan Jackson, câştigător a cinci premii Emmy. A devenit cunoscut în România mai ales prin cele două cărţi ale sale publicate de Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei: „Taina artei. A deveni artist după chipul lui Dumnezeu” şi „Liniştea şi taina lăuntrică”. De urmărit sunt şi dialogurile sale video despre artă, ştiinţă şi teologie purtate cu Părintele Răzvan Ionescu de la Paris. După cum merită vizionat şi filmul documentar în care tânărul actor american îl întrupează pe Cuviosul Iosif Isihastul, canonizat anul trecut de Patriarhia Ecumenică.
Sunt şi actori de confesiune ortodoxă consideraţi a fi mai degrabă figuri controversate. După ce am publicat o tâlcuire în cheie duhovnicească a filmului „Greyhound”, am avut parte de multe comentarii în care mi s-a atras atenţia că scenaristul şi protagonistul filmului, celebrul Tom Hanks, a jucat rolul unui homosexual în filmul „Philadelphia” (1993) şi că ar fi, de fapt, perceput de opinia publică americană mai degrabă ca o voce a progresismului anticreştin. Dincolo de astfel de aspecte, pentru mine mai important este mesajul din ultimele sale două filme (pe lângă filmul de război „Greyhound”, mai are o peliculă de consistenţă creştină, despre care voi scrie curând). Ele reprezintă un foarte bun punct de plecare în a le vorbi, de exemplu, tinerilor care nu vor să deschidă Filocalia despre aspectele importante ale vieţii duhovniceşti.
În orice caz, a fi astăzi vedetă de cinema, mai ales la Hollywood, înseamnă să trăieşti într-un mediu cel puţin nefavorabil, dacă nu ostil creştinismului. Chiar zilele trecute, The Academy of Motion Picture Arts and Sciences (AMPAS) – sau, mai pe româneşte, Academia de Film Americană -, adică instituţia care decide anual cine sunt câştigătorii premiilor Oscar, a anunţat care vor fi, din 2024, criteriile după care se vor putea înscrie viitoarele producţii cinematografice la categoria „cel mai bun film”. Pe scurt, trebuie să existe o foarte bună reprezentare (minim 30%) în rândul actorilor şi a echipei de producţie a unor persoane din categoriile considerate „subreprezentate”: asiatici/ hispanici/ afroamericani etc., persoane cu dizabilităţi, femei sau membri ai LGBTQ. Şi au mai stabilit şi alte criterii stupide care au reuşit să-l enerveze până şi pe jurnalistul Cristian Tudor Popescu (a se vedea textul „PINK Hollywood”), altminteri un adept al corectitudinii politice. Având în vedere trendul ultimilor ani şi, mai ales, ce se prefigurează, e clar că-i va fi tot mai greu unui „actor de Hollywood” să îmbrăţişeze sau să-şi păstreze Ortodoxia. După cum greu le va fi, la drept vorbind, tuturor celor ce se lasă prinşi în mrejele manipulatorii şi dezumanizante ale duhului care domină lumea contemporană. Acum nu viaţa, ci mai degrabă moartea bate filmul!
