Maica Siluana, aşa cum… ne-a cunoscut

Înainte de 1989, a intrat în vizorul Securităţii care o supraveghea permanent, îngrijorată de influenţa pe care o avea în rândul tinerilor din Galaţi. Ştia să pescuiască suflete pentru Hristos, indiferent de condiţia lor. Avea o aceeaşi râvnă cu fiecare, nu era unul mai important ca altul. A căutat prin canale pe aurolacii din Bucureşti, a cercetat pe puşcăriaşii condamnaţi pentru crime, a conferenţiat, a conceput şi organizat seminarii, a consiliat pe internet, a sfătuit pe preoţii şi ierarhii care o cercetau, a strâns în jurul său o mână de tinere cu care a şi înfiinţat o mănăstire închinată ocrotitorului său, Sfântul Siluan Athonitul.

Atunci, în 1997, nu am crezut că o voi întâlni vreodată faţă către faţă. Dar Dumnezeu a rânduit mult mai mult decât atât. Douăzeci de ani mai târziu, mai exact în toamna lui 2008, se muta de la Craiova la Iaşi. Am fost nespus de bucuros când Părintele Mitropolit Teofan a rânduit ca una dintre cele două case ale Parohiei Talpalari să găzduiască obştea tânără strânsă în jurul Maicii Stareţe Siluana Vlad, dimpreună cu Centrul de Formare şi Consiliere "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil". A fost o negrăită binecuvântare pentru parohia noastră. Chiar din acel an, am început întâlnirile săptămânale puse sub genericul "Serile Talpalari" – o adevărată şcoală a cunoaşterii şi înţelegerii lucrării lui Dumnezeu în viaţa noastră. Să fim vii, să avem îndrăzneala cea bună, să ne cunoaştem şi să ne mărturisim păcatele, să ne zdrobim inima cu nădejde în mila Domnului, să tânjim mereu după Sfânta Împărtăşanie, să fim cu stare de prezenţă la Sfânta Liturghie, să cultivăm necontenit rugăciunea – acestea au fost temele principale ale dialogurilor şi momentelor de rugăciune împreună cu Maica Siluana.

Lumea venea la Biserica Talpalari să o întâlnească pe Maica (aşa-i spuneam toţi, pe scurt), dar o şi invita să meargă pentru conferinţe sau seminarii în diferite locuri din ţară sau din străinătate. Era o figură harismatică, transmitea înţelesuri adânci în cuvinte simple. Nonconformistă, cu un umor adesea alimentat de autoironie, cu o spontaneitate care confirma că "Duhul îi dădea ce să grăiască" (cf. Marcu 13, 11).

Fugea de slava deşartă, dar primea recunoştinţa. Nu suporta formalismul şi se ferea din răsputeri de cei ce căutau la ea răspuns sau rezolvare "magică" a problemelor lor. Dacă ar fi dorit, dacă s-ar fi deschis spre asta, ar fi putut să aibă zilnic la uşa chiliei şiruri lungi de pelerini. Dar dânsa, imediat ce-şi împlinea misiunea sau lucrarea publică, se retrăgea din mulţime cu o viteză care punea la încercare pe tinerele măicuţe ce o însoţeau. În liniştea chiliei, în rugăciunea ştiută doar de Dumnezeu, acolo se regăsea. În taina inimii primea încredinţări, în cămara cea mai ascunsă îşi plângea neputinţele. Dar tot acolo ne primea pe noi, pe toţi cei pe care ne cunoştea. Ne-a luat ceva vreme să înţelegem, dar apoi ne era limpede că Maica Siluana se ruga pentru noi şi, astfel, primeam uşurare de patimi şi daruri duhovniceşti. Se împovăra, la schimb, cu toate neputinţele celor din jurul său. În durerea care i-a chinuit trupul ani de zile, dar mai cumplit în ultima parte a vieţii, s-a materializat, s-a "concentrat" toată această povară liber asumată. O viaţă întreagă a vorbit despre rostul înalt al suferinţei ca loc privilegiat de întâlnire cu Dumnezeu, iar în cea din urmă etapă a călătoriei sale pe acest pământ a trăit din plin şi a confirmat această convingere prin exemplul propriu.

Nu era comod să trăieşti lângă Maica Siluana. Nu era, nici într-un caz, ca o bunicuţă din poveşti. Avea un incredibil talent în a-ţi trage preşul de sub picioare când te aşteptai mai puţin. Astfel de "şocuri" te trezeau la realitate, te ajutau să-ţi conştientizezi limitele, viclenia, fariseismul. Provoca adesea, spunea lucrurilor pe nume, nu se jena să te contrazică în public. Dar avea şi capacitatea de a primi, la rându-i, cuvânt de îndreptare chiar şi de la cei care fuseseră crescuţi duhovniceşte de ea.

Era o prezenţă fragilă fizic, dar avea un cuvânt de neclintit. Stăpânea arta oratoriei, dar avea şi darul scrisului, înmulţit în zeci de cărţi ziditoare. Nu toată lumea a iubit-o, o spun ca unul care am fost, uneori, interpelat în calitate de "casnic" al său. Unii o vorbeau fără să o fi cunoscut o secundă. Alţii dădeau glas unei prejudecăţi cu privire la rolul femeii în Biserică. O categorie aparte o reprezentau cei ce se temeau de o psihologizare a lucrării duhovniceşti prin seminariile iniţiate. Dar nimeni nu a putut găsi nici măcar un cuvânt în care să fi fost altfel decât fidelă gândirii patristice. Iar despre rodul seminariilor şi consilierilor sale pot da mărturie ca unul către care Maica Siluana a direcţionat, pentru spovedanie şi îndrumare duhovnicească, multe suflete care au (re)găsit calea către Hristos.

Maica Siluana a fost inimitabilă. Practic nimeni nu-i poate continua acum lucrarea în toate aspectele sale. Dar a format mulţi ucenici şi ucenice care, în modul lor propriu, pe măsura talantului primit de la Dumnezeu, au lucrări cu bun rod în Biserică. Cea care îi calcă cel mai mult pe urme este, totuşi, Maica Sofronia Rădulescu, prima tânără care a ales să-i fie ucenică în cele ale monahismului şi cea care a fost numită stareţă a Mănăstirii "Sfântul Siluan Athonitul" încă de acum câteva luni, de când Maica Siluana a ales să se retragă, primind şi schima mare (de aceea o vom pomeni ca "Siluana schimonahia").

Personal, nu mă pot lăuda că i-am fost ucenic, dar am tot dreptul – şi chiar datoria! – de a o numi, cu multă recunoştinţă, Maica mea duhovnicească. Sunt un privilegiat al Duhului pentru că am nu doar un Părinte în faţa căruia îngenunchez la scaunul de spovedanie şi pe ale cărui rugăciuni mă sprijin zi de zi, ci şi o Maică ce m-a ajutat să renasc şi să pot merge, cătinel, pe Cale. Aş spune că sunt ne-ucenicul cel iubit pentru că, deşi nu am trecut încă de primele litere din "Abecedarul bucuriei", ea m-a tratat cel mai adesea de parcă eram un adevărat academician.

Maica Siluana a trecut la cele veşnice la 77 de ani, cu doar două zile înainte de Înălţarea Domnului. Iar înmormântarea este azi, 12 iunie, la alte două zile după acest moment. Parcă a dorit să ne mângâie în felul acesta, amintindu-ne că Mântuitorul a plecat de la ucenici, dar că ei "s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare" (Luca 24, 52). Ştiu că Maica îşi doreşte ca şi noi să preschimbăm tristeţea pierderii sale în bucuria dobândirii unui rugător. Şi sunt convins că va avea grijă să nu-i tihnească nimănui acolo, în Cer, până nu ne va vedea şi pe noi, pe toţi cei "înfiaţi" de ea, aşezaţi la masa Împărăţiei!