Marcela, ah!, Marcela!

Într-o zi de toamnă însorită, caldă, cu o lumină densă, palpabilă, Dinu se afla la bunici. Curtea aceea era paradisul lui şi după aceea, de câte ori citise un roman a cărui acţiune se petrecea într-o ogradă de la ţară, el o proiectase în curtea respectivă. Se juca, se căţăra în copaci, îşi crease lumea lui nesfârşită. Niciodată nu mai reuşise să se simtă atât de liber ca atunci… În fine, în duminica aceea, mătuşa lui, care era foarte tânără şi foarte frumoasă, a anunţat că urma să primească vizita verişoarei ei, Marcela. Marcela era şi mai tânără şi la fel de frumoasă, dar în alt fel. Avea ochi mari, nefiresc de mari şi de albaştri şi părul blond lung, foarte lung, până la fund. Mă rog, până la jumătatea staturii. Marcela semăna cu o păpuşă şi asta îl înduioşa pe Dinu şi îl făcea să creadă că era, poate, accesibilă. În orice caz, se simţea mereu ciudat atunci când Marcela trecea pe acolo şi îl ciufulea sau remarca în treacăt, adresându-se bunicii sau mătuşii lui, că au crescut copiii sau că sunt tare frumuşei. Şi simţea atunci un fel de ciudă, de neputinţă, pe care le sabota prin nevoia să facă ceva ieşit dn comun, ceva demn de admiraţie. Să se urce, bunăoară, până în vârful nucului, de unde putea vedea jumătate de sat şi să strige de acolo, ca să fie observat. Stătea în vârful pomului şi ţinea de acolo sub strictă supraveghere nu doar ograda, ci jumaʼ de sat. O vedea pe Olimpia a luʼ Muzicuţă, împreuna cu Olga, cumnată-sa, sărind gardul prin grădinile altora, ca să strângă de-o fiertură; îl vedea pe nea Mărin, pricăjit, osos, tuciuriu, cărându-şi Margareta grasă şi beată cu roaba acasă şi mai ales vedea pulpele ei albe, translucide ca piftia, dezgolite. Când mătuşa lui, dar mai ales Marcela se speriau zărindu-l la atâţia metri deasupra pământului, ceva se mişca în el şi se simţea mândru şi mai ales curajos. Aşa a descoperit Dinu curajul şi a înţeles că el este obligatoriu legat de o prezenţă feminină.

În ziua aceea, când a auzit că urmează să vină Marcela, a încercat să întoarcă evenimentul în favoarea lui. S-a gândit intens la Marcela şi nu a reuşit să îşi dea seama dacă şi ea are un trup, la fel ca vecina de la parter. Marcela era mai curând scundă, cât un copil mai mare; Marcela avea doar părul foarte lung şi foarte deschis la culoare şi ochii foarte albaştri. Dar era de ajuns. Când a venit, i-a ieşit în cale şi a fixat-o cu o privire flămândă, care voia parcă să se asigure că va păstra totul, şi cel mai mic detaliu, pe care să îl folosească ulterior aşa cum va dori. Şi totuşi, Marcela nu era elegantă, era destul de simpluţă, ca o fata de la ţară care îşi găsise o slujbă în orăşelul apropiat şi făcea cu încântare naveta. În spatele hainelor ei nu se ascundea nimic. Marcela în pijamale, îşi spunea Dinu, ar fi fost la fel ca Marcela îmbrăcată cu fustele ei lungi şi cu bluzele ei largi şi cu geaca aia maro. Şi atunci Dinu şi-a propus să se joace. Când mătuşa lui şi cu Marcela au intrat în casă, copilul nu s-a dus după ele, cum făcea de obicei, până ce erau nevoite să-l gonească, să-l îndemne să îşi vadă de ale lui, pentru ca ele să poată vorbi în voie, ca oamenii mari. Dinu întotdeauna avea impresia că oamenii mari au o taină, mereu aceeaşi, comună tuturor şi că, dacă ar fi reuşit să tragă cu urechea, ar fi aflat ceva care i-ar fi uimit apoi pe toţi prietenii lui. De data asta, se retrase obedient şi nu mai încercă să se uite prin gaura cheii şi nici să ciulească urechea pe lângă uşă. Dar aşteptă să se însereze, căci seara cădea destul de devreme. Şi, când văzu că în cameră s-a aprins lumina, s-a căţărat în gutuiul din faţa ferestrei şi de acolo le-a pândit pe cele două femei vreme de un ceas, imaginându-şi cam ce vorbesc. A observat cu atenţie maximă orice gest, fie el cât de mic, a observat mimica lor, modul în care râdeau, cum sorbea Marcela din paharul cu apă, cum muşca din felia de cozonac, cum îi luceau dinţii albi, cum i se mişca bretonul când îşi lăsa capul pe spate. Pânda asta i se păru ceva cu adevărat deosebit. Dădea o intesitate specială întâmplării. I se părea că are acces la un mare secret, că e martorul unui lucru interzis, inaccesibil nu doar lui, ci tuturor copiilor din lume. Şi simţi deodată ceva din tensiunea care îl uimise, de care îi era dor, din acea senzaţie de ameţeală, de frică şi de fascinaţie, care îl acaparase în noaptea în care vecina lor îşi odihnise trupul cald şi paşnic în patul părinţilor. Când Marcela a plecat, când se schimbau ultimele vorbe la poartă, Dinu s-a strecurat imediat în casă şi a mirosit ţolul miţos aspru, de lână, cumpărat de mătuşa lui de la munte, care acoperea fotoliul. Mirosul era mai curând greu, neplăcut, rânced.

Dinu fu o clipă dezamăgit, dar apoi îşi dădu seama că vreme de un ceas el s-a simţit special, fericit chiar. Şi că starea aceea nu se datora Marcelei, că el era creatorul ei. Şi că, deci, era capabil să işte astfel de senzaţii el singur, cu propriile puteri. Totul era să îşi imagineze lucruri, situaţii, să aibă curajul să meargă oricât de departe…

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi