Caută 
1 MIN
Video
Conceptul de „regiune extinsă a Mării Negre” (REMN) este abordat mai degrabă geopolitic şi şi se referă la un areal geografic cu trăsături politice, economice, culturale, spirituale comune, precum şi la manifestarea unor conflicte care riscă să afecteze nu numai securitatea statelor din zonă, ci chiar securitatea globală.
După atacurile asupra unor obiective militare şi civile din SUA, din 11 septembrie 2001, establismentul politico-militar din Occident şi-a orientat atenţia spre regiunile generatoare de riscuri, ameninţări şi vulnerabilităţi la adresa securităţii internaţionale, inclusiv regiunea Mării Negre. În perioada Războiului Rece (1945-1991), regiunea Mării Negre a fost relativ calmă, apele sale fiind traversate mai degrabă de nave comerciale la care priveau vara turiştii aflaţi la relaxare pe plajele care o mărginesc. Nici măcar manevrele militare ale flotei sovietice staţionate la Sevastopol nu tulburau liniştea acestei regiuni.
Conceptul de „regiune extinsă a Mării Negre” (REMN) este abordat mai degrabă geopolitic şi şi se referă la un areal geografic cu trăsături politice, economice, culturale, spirituale comune, precum şi la manifestarea unor conflicte care riscă să afecteze nu numai securitatea statelor din zonă, ci chiar securitatea globală. Sintagma „extinsă” împinge limitele geografice ale regiunii dincolo de frontierele riveranilor, spre zona Caspică, Orientul Mijlociu şi Asia Mică. Dacă până la colapsul comunismului în Europa Centrală şi de Est, Marea Neagră reprezenta doar geografie, după 9/11/2001 a intrat în zona de interes a geopoliticii. Odată cu războiul ruso-georgian din 2008 devine zonă de confruntare militară.
În REMN se ciocnesc două spaţii de securitate: spaţiul euro-atlantic reprezentat de SUA, NATO şi UE versus spaţiul ex-sovietic/ex-CSI. Spaţiul euro-atlantic este mare consumator de energie (petrol şi gaz) şi, totodată, furnizor de democraţie, economie de piaţă şi securitate. Spaţiul ex-sovietic din care fac parte riveranele Rusia, Ucraina, Georgia este măcinat de conflicte „îngheţate” (Transnistria, Nagorno-Karabah, Abazia şi Osetia de Sud, conflictul „cald” din Ucraina), dar este furnizor de hidrocarburi1. Actualmente, pe teritoriul Ucrainei se desfăşoară un război cum nu a mai văzut Europa de la cel de-Al Doilea Război Mondial încoace. Frontiera care separă cele două spaţii de securitate este reprezentată de râul Prut. Această frontieră fizică şi simbolică desparte România şi Republica Moldova, începând cu 28 iunie 1940, când prin ultimatumul Uniunii Sovietice a fost anexată Basarabia, consecinţă a Pactului Ribbentrop-Molotov (23 august 1939).
După aderarea României la NATO (29 martie 2004), unul dintre obiectivele strategice ale politicii externe a fost proiectarea ţării ca factor de stabilitate în regiune, de coagulare şi armonizare a intereselor politice, miliare, comerciale şi culturale ale statelor riverane, precum şi ale altor actori statali situaţi în proximitatea Mării Negre. România, devenită stat membru NATO şi având perspectiva clară a aderarii la UE (2007), a introdus în jocul regional importanţa strategică şi economică a Mării Negre. În acest sens, sub egida preşedinţiei României, s-a organizat Forumul Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat (Bucureşti, 5 iunie 2006). La Forum au participat şefi de stat din regiunea Mării Negre sau reprezentanţi ai acestora: preşedintele Armeniei Robert Kocharian, preşedintele Azerbaidjanului Ilham Aliyev, preşedintele Georgiei Mikhail Saakashvilli, preşedintele Republicii Moldova Vladimir Voronin, preşedintele Ucrainei Viktor Iuşcenko, viceprim-ministrul Bulgariei Ivailo Kalfin, Besir Atalay, ministru de stat al Turciei2. Federaţia Rusă nu a trimis un reprezentant de marcă la acest Forum. Ministrul de externe de atunci, Mihai-Răzvan Ungureanu, susţinea că „Forumul, spre deosebire de orice altă retorică amplă a democraţiei are nevoie de Rusia. Nu se poate gândi destinul Mării Negre fără Rusia”3.
Un moment de glorie a diplomaţiei noastre a fost organizarea Summit-ului NATO de la Bucureşti, în perioada 2-4 aprilie 2008. A fost cel mai mare Summit al Alianţei, atât ca număr de participanţi (peste 6500), cât şi ca format. Pentru prima dată în istoria Alianţei, pe lângă reuniunile consacrate (Consiliul Nord-Atlantic, Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic, Comisia NATO-Ucraina şi Consiliul NATO-Rusia) s-a desfăşurat o reuniune în format extins a statelor şi organizaţiilor participante la operaţiunea Alianţei în Afganistan. La acest Summit a fost prezent şi preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, pentru a participa la prima reuniune de la crearea Comisiei NATO-Rusia4. Agresorul Ucrainei de astăzi părea rezonabil atunci, cel puţin pentru unii lideri europeni.
Summit-ul NATO de la Bucureşti a avut şi un moment controversat pentru regiunea Mării Negre – neacordarea Membership Action Plan (MAP) pentru Ucraina şi Georgia5. În timp ce Statele Unite, România şi Polonia susţineau declarativ extinderea NATO spre cele două state riverane Mării Negre, Germania şi Franţa s-au opus destul de vehement pe motiv că situaţia internă a celor două ţări este nesigură. Avansarea MAP-ului pentru Ucraina şi Georgia ar fi reprezentat un pas important pentru securizarea regiunii extinse a Mării Negre. Cu excepţia Federaţiei Ruse, toate statele riverane ar fi devenit parte a spaţiului de securitate euro-atlantic reprezentat de NATO. E drept că toate intenţiile bune se loveau de o mare problemă: staţionarea/relocarea flotei ruse la Sevastopol – Crimeea.
Prezent la Summitul de la Bucureşti, cancelarul Germaniei, Angela Merkel, a declarat că era prea devreme pentru Ucraina şi Georgia să primească candidatura la NATO, poziţie întărită şi de ministrul său de externe Frank Walter Steinmeier: „nu există niciun motiv imperios anul acesta pentru a deteriora şi mai mult relaţiile cu Rusia”6. Atunci s-a speculat că opoziţia Germaniei era motivată de proiectele în domeniul energiei derulate cu Federaţia Rusă (Nord Stream-2), iar cea a Franţei de un contract comercial privind construirea şi livrarea a cinci nave de război (portelicoptere de clasa Mistral) către Federaţia Rusă.
Ce s-a întâmplat câteva luni după Summit-ul NATO de la Bucureşti, ne amintim cu toţii: Federaţia Rusă a invadat Georgia în august 2008 şi a ocupat Abhazia şi Osetia de Sud. Şase ani mai târziu, a anexat ilegal Crimeea şi a încurajat mişcările separatiste din regiunea Donbas a Ucrainei. Colaborarea unor state occidentale cu Rusia lui Putin a continuat în genul business as usual şi după anexarea Crimeei. În timp ce din ordinul lui Putin sunt nenorociţi milioane de oameni şi sunt dărâmate oraşele Ucrainei, compania franceză cu acţionariat de stat Renault refuză să-şi închidă operaţiunile din Rusia.
După lunga perioadă de linişte din timpul Războiului Rece, Marea Neagră a dat în clocot. S-a terminat cu proiectul securizării regiunii extinse a Mării Negre. O nouă (dez)ordine mondială se prefigurează de după ruinele şi suspinele ucrainenilor. Războiul lui Putin cu Ucraina nu e doar despre anexarea Crimeei, Luhansk şi Doneţk, ci despre viitorul unei lumi extrem de zbuciumate.
1 Iftimoaei, C. (2015). Despre securitate, consolidare democratică şi bună guvernare. România în context regional, Editura Lumen, Iaşi.
2 Guvernul României (2006). Summitul de lansare a Forumului Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat, ultima accesare 12 martie 2022.
3 Constantinoiu, M. (2006). „Forumul Mării Negre – Summit în premieră la Bucureşti”, în Jurnalul Naţional, ultima accesare 12 martie 2022.
4 Ministerul Afacerilor Externe (2008), Summit-ul NATO de la Bucureşti (2008), ultima accesare 12 martie 2022.
5 NATO (2008). NATO decisions on open-door policy, ultima accesare 12 martie 2022.
6 Deutche Wele (2008). Ucraina şi Georgia nu primesc MAP, ultima accesare 12 martie 2022.
Ciprian Iftimoaei este director adjunct la Direcţia Judeţeană de Statistică Iaşi şi lector asociat doctor la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi
