Martin Luther – 500 (II)

Să revenim deci la data de 31 octombrie 1517, o dată simbolică, deoarece atunci se declanşează activitatea de reformator a lui Luther, prin publicarea celor 95 de teze, îndreptate împotriva unor practici imorale ale unora dintre capii Bisericii Catolice. Principala critică lui Luther se îndrepta împotriva comerţului cu indulgenţe de către oamenii Papei. Acestea erau un fel de "adeverinţe", prin care plătitorul primea asigurarea că va obţine mântuirea şi viaţa veşnică. Sprijinite pe o argumentare clară, bazată deopotrivă pe preceptele evanghelice şi pe argumentarea dialecticii scolastice, dar şi limpezi şi uşor de înţeles de toată lumea, ideile lui Luther se vor propaga repede şi vor influenţa politica de la cel mai înalt nivel al Europei. În această amplă dezbatere despre destinele viitoare ale Bisericii şi societăţii vor fi implicaţi actorii politici majori, de la Papă şi Împărat, regi şi principi, până la marile oraşe libere. Răspândirea ideilor Reformei a condus la un moment dat şi la o violentă răscoală ţărănească.

Rezonanţa latinească a termenului nou creat protestantismus se explică prin faptul că latina eclesiastică era încă limba unică a Bisericii şi unică limbă de cultură în toate ţările catolice occidentale, inclusiv deci în Germania. Tezele revoluţionare însele, redactate de Luther şi afişate pe uşa bisericii din Wittemberg, erau scrise în limba latină. Cuvântul ca atare, protestantismus, a apărut însă abia în 1529, aşadar la şapte-opt ani după ce Luther începuse să se manifeste ca atare. La început, termenul i-a desemnat în mod precis pe acei reprezentanţi care, la Reichstagul (adunarea stărilor) reunit în localitatea Speyer din Germania, în prezenţa împăratului Carol Quintul, au "protestat" împotriva excluderii lor dintre reprezentanţii oficiali ai Statului lor la Reichstagul anterior, ţinut la Worms, în 1521, pentru că luaseră partea lui Luther. E vorba de şase principi şi paisprezece oraşe din Germania.

Înainte de a prezenta lista acestora, ţin să vă reamintesc, stimaţi colegi, că această uriaşă mişcare reformatoare nu doar ecleziastică, a apărut nu întâmplător în Germania. Mai întâi, între toate marile ţări occidentale, Germania fusese creştinată treptat, cu greu şi foarte târziu, prin secolul al IX-lea. Germania era pe atunci, cum este de altfel şi acum, foarte mare şi foarte diversă ca alcătuire politică, era, cum am spune, o ţară făcută din mai multe ţări. De fapt, Germania era un imperiu care, oficial, se prezenta ca moştenitor de jure al imperiului lui Carol cel Mare şi deci, implicit, al vechii Rome imperiale. Principii germani acceptau cu mare greutate autoritatea papei de la Roma. "Funcţia" de împăratul era electivă. Conform tradiţiei, cutumelor şi legilor medievale, el susţinea că este împăratul Romei, împărat al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germanică, structură politică desfiinţată mult mai târziu, de către Napoleon. Împăratul care tocmai fusese ales în 1519, era Carol Quintul, Carol al V-lea, cel care spunea că în imperiul lui soarele nu apune niciodată. Fiindcă, realmente, el stăpânea, cu excepţia Franţei şi a Angliei, cam toată Europa: Spania, împreună cu imensul său imperiu colonial, Ţările de Jos, Italia, Germania însăşi, toate ţările Habsburgilor, făceau parte din acest imperiu. Deci, a spune că soarele nu apune niciodată înseamnă a arăta că, de fapt, împăratul german era suveranul care stăpânea cel mai întins domeniu. În a doua parte a domniei sale, Carol Quintul a împărţit imensul Imperiu cu fratele său, Maximilian.

Revenind acum la firul principal al expunerii noastre, să menţionăm că, la Reichstagul pomenit de la Worms, Luther a fost excomunicat oficial de către Papă. Ce înseamnă excomunicat? Pe româneşte se spune, cu un termen învechit şi mai rar folosit, afurisit, adică exclus de la comuniune (împărtăşanie), deci, implicit, alungat din Biserică. În plus, a fost condamnat şi la arderea pe rug, ca eretic. Numai că ceea ce păţise bietul Jan Hus cu o sută de ani mai-nainte nu s‑a mai petrecut cu Luther. Reformatorul ceh se încrezuse în promisiunile împăratului de atunci, Sigismund, că va fi ascultat în deplină siguranţă la conciliul convocat la Konstanz, oraş în sudul Germaniei. N-a fost însă aşa, n-a mai avut niciun cuvânt, a fost arestat, judecat sumar, condamnat ca eretic şi ars pe rug în anul 1415. Luther a fost de asemenea mult mai norocos şi decât englezii John Wycliffe şi William Tyndale care fuseseră persecutaţi (fără să fie ucişi), pentru simplul fapt că au tradus Biblia în limba engleză.

Marele noroc al lui Luther a constat în aceea că, în marele conglomerat care era Germania, interesele politice erau foarte diverse, aşa încât cei mai mulţi dintre principii electori, cei care îl alegeau pe împărat, nu au fost de acord cu decizia Papei şi au declarat pe faţă că îl sprijină pe Luther şi îi împărtăşesc ideile. Împăratul Carol Quintul, catolic convins şi sprijinitor al Papei, a fost silit în aceste condiţii să aplice o politică conciliantă căutând să-l convingă pe Luther să renunţe de bună voie la tezele sale reformatoare. Numai că încă tânărul profesor de teologie de la Wittemberg, din Saxonia, pe de-o parte încurajat de sprijinul acelor principi al căror nume le voi rosti imediat, dar, pe de altă parte, şi datorită unei tării de caracter cu totul şi cu totul excepţionale, a refuzat oferta. Se poate spune, pe baza mărturiilor contemporane, că era pregătit să înfrunte chiar şi pedeapsa capitală pentru convingerile sale.

Aşa se explică deci termenul acesta de protestanţi, die Protestanten, care erau iniţial cei şase principi electori, cei mai importanţi feudali ai Imperiului, sprijinitori ai lui Luther. Aceştia au fost: Iohann cel Statornic, principe al Saxoniei, Georg cel Pios de Hohenzollern, contele de Brandemburg, Ernest, ducele de Lüneburg, Franz, duce de Gifthorn, Philip cel Mărinimos, conte de Hessen, şi Wolfgang, prinţ de Anhalt-Köthern. În favoarea lui Luther au votat de asemenea următoarele paisprezece oraşe libere: Strassburg, Augsburg, Konstanz, Ulm, Lindau, Memmingen, Kempten, Nördlingen, Heilbronn, Reutlingen, Isny, St. Gallen, Weissenburg şi Windsheim.

A fost, mai întâi şi mai întâi, Friedrich cel Înţelept (der Weise), principe al Saxoniei între 1486 şi 1525, care a respins încă din 1521 bula papală de excomunicare a lui Luther. Politica lui a fost urmată şi de asociatul său la domnie, Johann cel Statornic (der Bestandige), principe al Saxoniei între 1525-1532. Aceştia erau suzeranii direcţi ai lui Luther şi principalii lui protectori. Acest Frederic cel Înţelept era un catolic foarte fervent, un mare adorator al moaştelor, dar şi un om al Renaşterii. Aşadar, oarecum paradoxal, deşi era un catolic "pe linie", el a înţeles că principele unei ţări trebuia să guverneze potrivit Providenţei şi propriei conştiinţe, şi nu după indicaţiile Curiei papale. În ciuda convingerilor sale că Papa trebuie să rămână capul Biserici, el şi-a dat seama că totuşi Luther nu poate fi tratat ca un muritor oarecare, iar învăţăturile lui trebuie ascultate şi înţelese. Ca întemeietor al Universităţii din Wittemberg, unde Luther era profesor, acest principe nu putea, pe de altă parte, să‑şi submineze propria instituţie! Aşa că, persoană foarte cultivată în chestiunile de credinţă, a tot amânat o decizie explicită, până în momentul morţii când, după cum anticipam, politica sa a fost urmată de fratele şi co-regentul său. (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi