Maşinăria perpetuă de propagandă

Suntem cu adevărat liberi, gândim aşa cum credem, cu propria noastră minte? Dar vorbele pe care le rostim, sunt ale noastre? Trăim aşa cum ne dorim, realitatea pe care o vedem şi în care credem cu tărie este cea obiectivă? Puţini oameni îşi pun aceste întrebări, iar asta se întâmplă de la începutul lumii până în prezent. Ca fiinţă socială, omul rareori a gândit singur, iar atunci se întâmpla doar în momente când efectiv era nevoit să trăiască o perioadă îndelungată lipsit de compania altor semeni. În colectivitate însă, gândirea lui a fost totdeauna influenţată de a altora, vrând-nevrând, iar acest lucru a fost mereu controlat. De aceea lumea se împarte într-o majoritare ce poate şi trebuie să fie manipulată, membrii ei nefiind capabili de a avea încredere în propria gândire şi propriile raţionamente, şi o minoritate influentă, membrii acesteia nefiind însă nici ei pe deplin liberi.

Vorbim despre propagandă, PR şi tot ce înseamnă influenţarea gândirii umane într-un mod conştient, organizat. Acestea au existat mereu în regnul animal, gândiţi-vă la câinii care latră la un altul pentru simplul fapt că acela trece pe strada lor. Acel câine nu doreşte să le invadeze curţile, să le mănânce mâncarea, să le fure stăpânii, el doar trece în treaba lui. Dar majoritatea nu ştiu adevărul, ei toţi latră pentru că aşa trebuie făcut, aşa s-a dat tonul de către câinele de la prima casă, şi din cauză că toţi cred asta, câinele nevinovat este considerat un intrus, o ameninţare, un duşman periculos, iar dacă ar fi deschise porţile, acesta ar putea fi ucis de „paznicii dreptăţii” fără ezitare.

Oamenii au reuşit prin inteligenţa lor să facă acest gen de manifestare specifică animalelor într-un mod organizat, controlat şi cu scopuri precise. În cărţi propaganda reprezintă „o propagare persuasivă sistematică a unei doctrine, ideologii sau idei, susţinute de un sponsor, având drept scop final influenţarea şi chiar modificarea atitudinilor şi comportamentelor unei audienţe ţintă selectate, pentru satisfacerea unor interese ale sponsorului. (…) Cuvântul-cheie al definiţiei este «sistematic». Simpla expunere a unei ideologii sau doctrine nu reprezintă propagandă. Pentru a deveni propagandă, ideologia şi doctrina trebuie să fie răspândite printr-un sistem de comunicare, printr-o serie de evenimente organizate pe o perioadă lungă de timp, cu scopul de a face ca auditoriul să adopte un nou fel de a gândi.” (Propaganda în război, Călin Hentea).

Aşadar, în principiu, propaganda „dezinformează şi manipulează, folosind într-o mare măsură, mijloace de manipulare şi de distorsionare a realităţii, informaţii şi argumente false, parţial adevărate, denaturate şi exclusive, alături de cele adevărate şi însoţite de diverse forme de constrângere şi cenzură” (idem). 

Pentru ca propaganda să aibă eficienţă ea trebuie să fie continuă (pentru a nu acorda subiectului „pauze de trezire”), simfonică (transmisă pe toate canalele de comunicare aflate la dispoziţia propagandistului), pe termen lung, partizană (prezintă un singur punct de vedere, niciodată două puncte de vedere aflate în competiţie sau dispută), afirmativă, dar nu şi documentată (propagandistul afirmă răspicat ceva, dar nu indică niciodată sursa din care ştie acel ceva) (sursă Wikipedia).

În esenţă, propaganda ne arată ce să gândim, nu cum să gândim (Propagandă: spre o abordare neutră, Septimiu Chelcea) atingând constant pragul intoxicării nocive a unei mari mase a populaţiei.

Pare la prima vedere a fi un instrument al unui entităţi dictatoriale şi aşa a şi fost de-a lungul istoriei. Germania nazistă, de exemplu, a folosit-o la nivel naţional şi internaţional, aceasta fiind destinată atât populaţiei locale, cât şi restului lumii. A fost realizată cu un întreg arsenal de mijloace ştiinţifice şi tehnologice printre care statistica, radioul, tipăriturile. „Patronul” acesteia a fost Joseph Goebbels, primul şi singurul ministru al propagandei naziste, şeful Ministerului Propagandei Reich-ului (Propagandaministerium – prescurtat „Promi”).

Goebbels a avut un control total asupra cuvântului în orice formă era el folosit. Absolut toţi jurnaliştii, scriitorii, editorialiştii, muzicienii, artiştii şi realizatorii de filme trebuiau să se înregistreze la una din camerele Ministerului Propagandei. Naziştii erau ferm convinşi, şi pe drept cuvânt, că propaganda era un instrument vital în obţinerea scopurilor lor. Prin propagandă ei puteau contribui decisiv la ridicarea sau prăbuşirea morală a populaţiei, a armatei, la declanşarea sau înăbuşirea revoltelor.

Hitler avea întâlniri aproape zilnice cu Goebbels pentru a interpreta ultimele ştiri şi a stabili direcţiile viitoare ale propagandei. Astfel soldaţii germani apăreau drept frumoşi, viteji, binefăcători şi blânzi cu toţi cetăţenii din teritoriile ocupate de către Wehrmacht. În opoziţie piloţii avioanelor militare aliate, dar mai ales cei ale flotelor care bombardau Germania, erau prezentaţi ca nişte laşi, iar americanii, în special, ca nişte gangsteri criminali însetaţi de sânge. 

Ilustrativ este evenimentul mediatic de pe 23 iunie 1944, organizat de aparatul de propagandă nazist în cel mai pur stil manipulator, pentru a primi o vizită oficială a reprezentanţilor Crucii Roşii în lagărul de concentrare de la Theresienstadt, în încercarea de a risipi zvonurile „neadevărate” potrivit cărora prizonierii evrei erau trataţi inuman. S-a creat acolo practic un platou de filmare cu clădiri false din carton, cafenele, locuri de relaxare pentru a sugera un mediu completamente civilizat şi confortabil în care trăiau cei închişi. Oaspeţilor li s-a oferit până şi un spectacol de operă pentru copii, Brundibar, scrisă de unul dintre deţinuţi, Hans Krásă.

Asta este propaganda, o casă din cărţi de joc, o minciună gogonată prezentată oficial.

Ceva asemănător s-a întâmplat şi în timpul comunismului. În Rusia anilor ‘20 organismul de stat care se ocupa cu propaganda se numea Secţia de Agitaţie şi Propagandă a Comitetului Central al Partidului, iar influenţa lui în succesul comunismului a fost absolut crucială. Fără acea secţie lumea ar fi fost altfel.

Pentru a avea succes propaganda pune mereu în opoziţie două forţe, una bună, prietenă, şi alta rea şi nefastă, inamică. La ruşi, de exemplu, una dintre idei era ameninţarea permanentă a unui complot internaţional care justifica intervenţiile în forţă ale statului asupra oricui. Partidul comunist era forţa Binelui, sursă perpetuă a lucrurilor înţelepte şi corecte, apoi Stalin a devenit această sursă. Lumea era împărţită mereu în două: duşmani ai poporului (preoţi, chiaburi, Ţarul Nicolae, capitaliştii) şi eroi ai Revoluţiei (liderii bolşevici, Lenin, Stalin, Armata Roşie, muncitorii fruntaşi, femeile emancipate).

Iată un exemplu de text dintr-un montaj video propagandistic din România anilor ‘70: „În România socialistă munca a devenit expresia supremă a demnităţii conştiinţei umane. (…) Imaginea ţării ca un stup bogat. (…) Sute şi sute de mii de familii s-au întemeiat şi îşi întemeiază viitorul în case noi, sănătoase şi confortabile. (…) Bunăstarea oamenilor devine o expresie a faptului că socialismul este singura şansă, singura cale de împlinire a sensului superior al vieţii.”

Regimurile dictatoriale au folosit la vedere mijloacele de propagandă pentru a convinge populaţia de justeţea ideologiilor şi acţiunilor lor. Regimurile democratice însă folosesc şi ele această tehnică, doar că într-un mod mascat, prin mediile noi şi reţelele de socializare, scopul fiind în principal electoral şi economic. Este general cunoscut, de pildă, felul în care administraţia SUA a convins populaţia de justeţea războiului din Irak, lansând ideea că Saddam Hussein şi regimul său sunt o ameninţare mai mare decât erau de fapt. Diverşi membri ai administraţiei americane au susţinut că liderul de la Bagdad se afla în posesia unor arme de distrugere în masă, dar acestea nu au fost găsite niciodată. Fotografiile prezentate de CIA drept dovadă au fost în mod voit folosite pentru dezinformare şi propagandă. Nu m-ar mira să fie acelaşi lucru şi cu Afganistanul sau, mai nou, cu Rusia şi Ucraina.

Propaganda nu este doar nocivă, ci şi benefică, un exemplu aici fiind cea pro şi anti Coronavirus.

Un lucru e cert, că nu vom scăpa niciodată de ea, şi pentru a vedea lucrurile aşa cum sunt, dincolo de perdeaua propagandistică, e nevoie de eforturi suplimentare, din ce în ce mai elaborate, uneori imposibil de susţinut.

Briscan Zara este scriitor şi publicist