Măşti paradoxale

„Autor al unei opere consistente şi originale, publicată iniţial în limbi de circulaţie internaţională – datorită unor circumstanţe biografice specifice românilor din exil – şi recuperată pentru cultura română, după reîntoarcerea în ţară a profesorului universităţii din Amsterdam, în special cu sprijinul Editurii Univers¹, Sorin Alexandrescu construieşte un spaţiu de analiză cu obiecte de studiu, metode şi stilistică proprie, care se cuvine a fi desluşit şi pus în evidenţă. De altfel, de aici şi începe primul strat al receptării ideilor sale, cu întrebarea legitimă: care este de fapt domeniul de studiu, disciplina/disciplinele pe care acesta le practică şi, fireşte, cărei provocări metodologice îi dă curs? Scrisă cu rigoarea celui format la «şcoala» de stilistică şi literatură comparată a lui Tudor Vianu, dar şi cu forţa şi expresivitatea publicistului implicat, nu de puţine ori polemic, în teme de interes identitar, istoric sau civic ale istoriei noastre moderne şi contemporane², opera lui Sorin Alexandrescu pare, datorită plajei largi de interes şi a unei nesăţioase curiozităţi intelectuale care îl animă pe autor, proteică, aluvionară, asumând interferenţe neobişnuite sau traversând curajos graniţele unor «domenii» bine înfeudate în rigorile şi ermetismele propriei tradiţii. «Istoricul – spune el în Paradoxul Român, asumându-şi, iată, una dintre multiplele sale <măşti>³ – nu se confruntă numai cu realitatea, ci şi cu alte cărţi, cu cei care îi arată ce să vadă şi cu cei care îi spun ce să scrie. În jurul său zumzăie vorbele altora, scrâşnesc propriile-i fapte şi se ţese – de el însuşi – acea pânză de păianjen care-i acoperă, când scrie, transparent opac, ceea ce i se părea, odată, că vedea, atât de înnebunitor de limpede.»

Demersul său este, am putea spune reluând o apreciere a sa asupra culturii române, unul esenţialmente interstiţial. Sorin Alexandrescu rămâne fascinat, în egală măsură, de literatură, de stil, de scriitură, de autori, dar şi de paradigme, de idei, de curente şi metode. Poziţia sa, critică şi intelectuală, este rezultatul unui proces sinuos de construcţie interioară, marcat de aderenţe sau de reacţii la ceea ce a putut constitui, în momente bine decupate diacronic, o paradigmă intelectuală validă. Fundamental, am spune, radăcinile gândirii sale pleacă de la tensiunea întemeietoare a modernităţii europene, occidentale,pe care a subliniat-o, cu îndreptăţire, Wolf Lepenies în Les Trois Cultures: «începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, s-a dezvoltat o vie concurenţă între o clasă intelectuală interesată de ştiinţe şi o alta, intelighenţia, literară, alcătuită din critici şi autori, care şi-a disputat privilegiul interpretării corecte a societăţii industriale astfel încât să poată oferi omului contemporan un fel de teorie a artei de a trăi».

Această tensiune întemeietoare a reprezentărilor concurente care îşi dispută privilegiul de a configura interpretarea corectă şi, deci, dominantă, care să formeze discursul oficial este, de mai bine de un secol şi jumătate, miza oricărui demers intelectual. A vorbi de intelectuali fără a releva această ţintă (explicită sau implicită fiecăruia dintre ei) este o inadecvare şi o lipsă de profesionalism. În fond, cei care scriu istoria reclamă acest efort ca decurgând dintr-o familie a faptei; construind urmele care subzistă în memoria colectivă intelectualii, cu conştiinţa infatuată a calificării lor speciale, îndeplinesc, e drept, un rol istoric: scriu şi interpretează în acelaşi timp lumea. Plecând de aici, putem spune că, la urma urmelor, ce altceva reprezintă intelectualitatea umanistă decât un catalizator de sens. Sens literal, literar şi istoric. Şi, în ciuda tuturor eforturilor de a explica şi înţelege lumea prin intermediul unor constructe şi decupaje raţionale (id est «ştiinţifice»), intuiţia şi subiectivismul artistic se dovedesc, în hăţişul faptelor, motivaţiilor şi sensurilor umane la fel de legitime şi de valide. De aceea, oamenii de litere au reclamat întotdeauna o poziţie privilegiată în interpretarea lumii faţă de intelectualii specializaţi, dependenţi de ticurile metodologice şi de inerţiile domeniului lor strict de specializare. Această tensiune, acest «conflict al interpretărilor» pe care l-a pus în evidenţă Wolf Lepenies, este perfect funcţional pe piaţa ideilor şi astăzi. El face, de altfel, obiectul istoriei ideilor sau, mai specific, al acelei discipline de graniţă numită istorie intelectuală. Intellectual history – spune Sorin Antohi în cartea sa Exerciţiul distanţei – este «un vast câmp de cercetare interdisciplinară ce combină istoria filosofiei cu istoria socială şi antropologia culturală, cu noua istorie culturală şi teoria critică, cu epistemologia şi istoria ştiinţei, cu sociologia şi ştiinţele politice, cu lingvistica şi ştiinţa literaturii, cu teoria istoriei şi istoria mentalităţilor – şi lista ar mai putea continua».

Prin formaţia sa intelectuală, Sorin Alexandrescu se dovedeşte a fi familiarizat atât cu rigorile academice ale ştiinţelor limbajului şi ale comunicării (lingvistică, semiotică, hermeneutică, semiologie sau teoriile receptării), care au constituit paradigma dominantă în ştiinţele umane ale deceniilor 7 şi 8, cu literatura comparată, teoria literaturii, critica literară sau de artă, precum şi cu noua istorie sau cu cultura politică. Perfecta sa adecvare şi stăpânirea ambelor tipuri de discurs (ştiinţific şi literar), precum şi asumarea unui proiect moral şi civic articulat, în acord cu elaborarea unui discurs academic şi profesional impecabil, fac din el reprezentantul prin excelenţă al perspectivei româneşti în istoria intelectuală, înţeleasă, cum am arătat, ca un spaţiu de confluenţă a domeniilor şi de interferenţă, sinergetică, a metodelor. Din multitudinea de teme de reflecţie pe care opera sa le suscită credem că un pivot important, conceptual şi metodologic, atât pentru sesizarea grilei sale de înţelegere şi interpretare a trecutului, cât şi pentru a pune în valoare demersul său din perspectiva istoriei intelectuale, îl constituie analiza discursului public. Comparatistul, semioticianul, antropologul cultural, criticul, ideologul, istoricul sau cetăţeanul implicat sunt câteva din măştile posibile ale autorului. Ele se întreţes şi sunt parţial vizibile în discursul creat de Sorin Alexandrescu însuşi, cerând dreptul de a fi, pe rând, identificate, descrise, comparate şi înţelese.”

¹ Aş aminti aici principalele volume traduse sau scrise în româneşte: Paradoxul român, Bucureşti:Univers, col. ‘Recuperări’, 1998 ; Privind înapoi, modernitatea, trad. de Mirela Adăscăliţei, Şerban Anghelescu, Mara Chiriţescu şi Ramona Jugureanu, Bucureşti:Univers, col. ‘Studii’,1999; Identitate în ruptură, trad. de Mirela Adăscăliţei, Sorin Alexandrescu şi Şerban Anghelescu, Bucureşti, Univers, col. ‘Studii’, 2000; Mircea Eliade, dinspre Portugalia, Bucureşti:Humanitas, 2006; Lumea incertă a cotidianului, Iaşi:Polirom, 2021

² Unul din cele mai interesante şi actuale „paradoxuri” dezvoltate de Sorin Alexandrescu este cel potrivit căruia, în ciuda periodizărilor standard folosite de istorici în scopuri educaţionale, istoria României este, astăzi, nu numai contemporană, ci şi modernă! Vorbind de destinul istoric al României după ce armata sovietică a smuls-o din cadrele modernităţii (liberalism socio-economic şi politic) în numele unei iluzorii utopii modernizatoare (pretinsa dezvoltare economică socialistă) Sorin Alexandrescu sublinia că dictaturile (de dreapta sau de stânga) „nu au înţeles că modernizarea nu este posibilă fără modernitate, că dezvoltarea economică, proprietatea privată şi democraţia sunt indisolubil legate şi orice încercare de a o realiza numai pe una din ele, în detrimentul celorlalte, duce la eşecul tuturora”. Faptul că României „i s-a furat modernitatea” odată cu scoaterea ei forţată din rândul ţărilor cu o economie şi o democraţie (fie ea şi fragilă) liberală a făcut ca urgenţele reconstrucţiei modernităţii să fie asumate şi astăzi, când suntem încă într-o modernitate târzie, neterminată (sau, am putea spune, într-o falsă postmodernitate).

³ „Înaintea feţei este masca, sau una din măşti, căci o mască poate ascunde o alta, aşa cum şi o faţă, un chip al autorului, poate ascunde un altul, cu ştiinţa sau cu neştiinţa lui”, spune Sorin Alexandrescu chiar în debutul textului său prefaţator intitulat sugestiv „O (imposibilă) pre-faţă”.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor