Mâţul de rangul al treişpelea

Buuun! Într-o bună zi, fiind singur acasă, m-am apucat să-mi fac de mâncare. La noi ăştia, esticii din Comunitatea Europeană, de obicei nevestele fac mâncare, na! Nu merg la demonstraţii feministe, iar să mâncăm la restaurant nu avem parai. Dar să nu deviez de la subiect. Ca să iasă căldura şi mirosul, am deschis uşa de la bucătăria-sufragerie, fiindcă noi ăştia, comunitarii estici se întâmplă des să contragem bucătăria cu sufrageria. Dar să nu deviem. Deci, atras de mâncare, a intrat în bucătăria care se întâmplă să fie şi sufragerie, a intrat aşadar, prin spatele meu, o mâţă străină, un mâţ, nu ştiu nici azi sexul. N-am văzut-o. Mâţele noastre dormeau pesemne prin nişte tufişuri pe undeva, ghiftuite de mama (cu mâncare trimisă de soră-mea ca „gift” pentru mama); iar rolul blegului nostru de câine este ca de observator ONU între sârbi şi albanezii kosovari.

A umblat mâţul ce a umblat pe jos, lăsând urme de noroi ticălosul pe gresie, şi pe urmă a sărit pe dulapul unde soţia ţine fideaua şi tot felul de spaghete şi a început să caute febril de mâncare. Atunci l-am văzut: un mâţuc negru, zbârlit, cocârjat; cred că cei de la studiourile Disney ar fi putut face un film lăcrămos cu el în rol de Mahatma Gandhi mâţesc sau aşa ceva.

„Câţ! Câţ!” m-am stropşit la el (ea). A sărit ca un arc, prinzându-se cu laba într-un tel din acela cu care se bat ouăle. A sărit cu laba prinsă-n tel şi a alunecat pe gresie, răsturnând un ghiveci cu ferigi care s-a spart. Telul a sărit cât colo, ricoşând într-o icoană cu Sfântul Nicolae, pe care mi-a dăruit-o băiatul meu în urma unei vizite la Văratec. Slavă Domnului, n-a spart-o! După aceea s-a ascuns sub canapea, nu telul, mâţul. De acolo mă privea cu ochi fosforescenţi şi miorlăia gros, gâjâit, de parcă băgase cineva un cuţit în el. „Ieşi naibii de-acolo, aşchilopatule!” încercam să-l scot cu un bătător de covoare găsit la îndemână. Dar miorlăiturile se făceau şi mai fioroase, neprevestind nimic bun. Când am aplecat capul să mă uit sub canapea, l-am văzut cu labele din faţă strânse, gata să sară – riscam să-mi scoată ochii cu ghearele.

Aşa că am schimbat politica. L-am luat cu duhul blândeţii: „Pis-pis-pis! Hai că nu-ţi fac nimic”. Degeaba. Pe măsură ce-mi îndulceam glasul, miorlăiturile deveneau şi mai fioroase, nişte mârâieli joase, feroce. Mi-am pus de-o cafea şi am ieşit afară, lăsând uşa deschisă – o să iasă el!

Stând la masa de afară, l-am văzut cum a zbughit-o pe uşă şi s-a afundat în grădină. Şi, prin cine ce asociaţie de idei, mi-am amintit de un documentar văzut la un post german de televiziune cu vreo zece-cincisprezece ani în urmă. Înţelegeam prea puţin limba, dar imaginile erau grăitoare. Se vorbea despre o firmă dintr-o ţară din Asia (Filipine sau Malaesia), care făcuse contract cu o firmă germană de confecţii şi încălţăminte să-i furnizeze două sute de mii de pisici anual. Pisicile-marfă erau „cazate” claie peste grămadă într-o clădire mizerabilă, la periferia unui mare oraş german. După ce erau ţinute acolo zile întregi, erau ucise, jupuite, iar pieile lor puse la uscat ca nişte rufe pe sârme, pe un loc viran uriaş. Mii de piei tărcate, roşcate, cenuşii, mai fine, mai flocoase. Trupurile jupuite erau aruncate la câini, dar aceştia nu reuşeau să le mănânce pe toate, aşa că restul era îngropat cu escavatoarele într-un şanţ adânc. La sfârşitul lunii venea un camion uriaş în care erau încărcate pieile. Înainte de plecare, într-o clădire dărăpănată, se semna contractul pentru luna următoare. Banii îi erau număraţi întreprinzătorului direct în mână (filmul făcea o reconstituire). Acesta îşi punea oamenii la treabă şi vânătoarea de pisici începea în acea ţară din Asia chiar din ziua următoare. Filmul arăta pe urmă itinerariul străbătut de piei până în momentul în care erau transformate în jachete, genţi, curele, portofele şi alte obiecte de lux – toate din pielea şi părul fin de pisică.

M-a impresionat tare acel film. Ştiam de cercetători din ţările avansate care se dau de ceasul morţii să apere leii, tigrii, gorilele şi aşa mai departe. Mă impresionaseră până la lacrimi cetăţenii iubitori de animale care încercau cu slabele lor puteri să bage înapoi în mare balenele sinucigaşe. Auzisem de politicieni occidentali care apără cu îndârjire vreo sălbăticiune din lumea a treia.

Dar, uite, acum aflam că afaceriştii din ţările dezvoltate bat palma în mârşăvii cu cei din lumea a treia. Aflam ceea ce nu-mi trecuse niciodată prin cap: că o pisică din lumea a treia are aceeaşi soartă ca şi locuitorii ei. Poate şi caii tot aşa, poate şi rândunelele, şi caprele… Am tresărit gândindu-mă la mâţul cel negricios pe care-l urgisisem, căruia nu-i dădusem un blid de mâncare. Am greşit. Toţi greşesc, până şi Dumnezeu greşeşte. Dacă Dumnezeu n-ar fi făcut greşala să ne aşeze pe noi, românii, în România, sub laba javrelor care ne conduc, poate nu am fi semănat deloc cu mâţul ăsta aşchilopat. Dacă românii ar fi trăit în Elveţia, unde ar fi fost înconjuraţi de lacuri clasa întâia, nepoluate, de franţuji sau de nemţi adevăraţi şi ar fi numărat zi şi noapte banii din bănci, poate, zic, alta ar fi fost chestia. Mâţocului sfrijit i s-ar fi îngroşat vocea nu de frică, ci de trai bun, i-ar fi crescut păr lins pe spinare şi n-ar mai fi umblat ca turbatul prin lume. Dar aşa, când lincşii şi vulpile conduc ţara, ce-i de făcut? Te duci şi cauţi o lingură de mâncare în lume. Da, şi? Ce-ai rezolvat?

M-a apucat mila şi am fugit să caut mâţul cel extracomunitar sau european de rangul al doilea sau de lumea a treia, a treişpea. Nu l-am mai găsit. În casă nu l-aş fi putut aduce, m-aş fi temut de rahaţi de pisică. Am o magazie dărăpănată, că nu am bani să-mi fac alta. I-aş fi făcut culcuş în această magazie. O magazie de rahat – un rahat de pisică ce ar mai putea strica?

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist