Meserii

Citisem un articol cu ceva timp în urmă care prevestea dispariţia unor meserii în viitorul destul de apropiat. Se ştie că piaţa profesiilor este în continuă schimbare de când e lumea. Aşa cum azi nu mai există multe sau sunt pe cale de dispariţie, la fel o grămadă din cele de azi vor deveni trecut. Dacă e să dau câteva exemple, acum n-ai să mai vezi decât în fotografii jupuitori de animale, tăietori de gheaţă, prinzători de şobolani, lampagii, plutaşi, telegrafişti, dactilografe, actori de teatru radiofonic, flaşnetari, apari, ceasornicari ş.a.m.d.

Ei bine, în viitor se estimează că vor mai dispărea şi altele. Pe primul loc în toate „prezicerile” ar fi profesia de şofer. Cât de curând locul acestuia va fi luat de computere care vor dirija maşinile ori dronele prin trafic. Atenţie, aşadar, la ce planuri aveţi pentru copii în următorii ani!… Apoi, cică vor dispărea fermierii. Asta mi-e greu să cred, dar nu e imposibil. La modul din ce în ce mai mecanizat în care se face agricultură, nu mă mir ca în câţiva ani prezenţa fizică a omului pe ogor să devină una cu totul inutilă.

Factorii poştali îşi trăiesc şi ei ultimii ani în breaslă. Serviciul lor nu va mai exista curând, livrarea scrisorilor şi coletelor poştale fiind preluată de curieri care la rândul lor vor fi înlocuiţi de drone. 

Aici e dureros: se vorbeşte din ce în ce mai des despre dispariţia cărţilor în format fizic, pe hârtie. Prin urmare, vor dispărea şi tipografiile cu tot cu personalul aferent şi, probabil, editurile aşa cum le ştim noi azi. Cam totul se va muta în format electronic.

Unele meserii însă care au dispărut demult sunt foarte aproape să reapară zilele astea, cu ocazia pandemiei. Îmi fuge mintea imediat la breasla cioclilor care în timpul epidemiilor de ciumă era la mare căutare şi chiar foarte bine plătită. Principala calitate a acelor „meseriaşi” era că nu se îmbolnăveau. Altceva nu le trebuia. Fie că fuseseră la un moment dat bolnavi şi se vindecaseră, ori erau pur şi simplu imuni şi se plimbau în voie printre cadavrele ciumaţilor. Erau aşadar singurii care puteau ridica morţii sau bolnavii pentru a-i duce la cimitir ori la spital. Calitatea lor umană era mereu pusă sub semnul întrebării, dată fiind natura meseriei: moartea pentru ei era la ordinea zilei, ceva cu totul banal. De aceea poate, pe vremea ciumei lui Vodă Ioan Caragea, între 1812 şi 1813, se vorbea despre ciocli ca despre un rău necesar. Potrivit lui Ion Ghica, aceia erau „nişte netrebnici: Când treceau pe lângă o casă bogată, nu lipseau de‑a arunca zdrenţe rupte de la ciumaţi ca să răspândească contagiunea!” Sau: „îi omorau pe ciumaţi pe drum sau îi îngropau de vii, ca să nu se mai ostenească cu transportul lor la spital”. Am găsit chiar şi o anecdotă macabră din raportul unui cioclu, una care a pornit cu siguranţă de la un caz real: „Astăzi am adunat vreo 15 morţi pe care i-am dus cu căruţa pe câmpul de la Dudeşti, dar nu am ajuns decât cu 14, fiindcă unul a rupt-o la fugă”…

Dar astea sunt detalii, speculaţii, important e că într-un fel sau altul, sub o formă uşor schimbată aceşti „agenţi” s-au întors. Chiar dacă denumirea lor originală a dispărut, iar rolul lor e jucat azi de firmele de pompe funebre care deja fac coadă la cimitire şi la gropile comune prin unele ţări grav afectate, scopul, îndeletnicirile şi obiceiurile au rămas aceleaşi: scăparea de cadavre.

Am urmărit de curând la televizor cum unii aruncau saci cu morţi într-o groapă comună de parcă ar fi fost cartofi. Aceia erau de fapt ciocli, chiar dacă pe fişa postului scria „muncitori/agenţi” sau „ofiţeri de pompe funebre”.

Morţile pe bandă rulantă trec unele profesii pe planul doi sau le pun chiar pe pauză şi aduc altele pe primul loc. Zilele astea medicii, asistentele şi infirmierele sunt avangarda noastră, ei sunt clar pe locul întâi la cerinţe. Toţi le solicită ajutorul şi prezenţa, fără ei am fi disperaţi. În spatele lor ne pitim de săgeţile bolii. Ei sunt cei mai importanţi, dar, spre deosebire de ciocli care erau plătiţi foarte bine pentru vremurile acelea, deşi nu aveau nicio pregătire, decât, aşa cum am zis mai sus, aveau marea calitate de a rezista bolii, cadrele medicale rămân cum erau înainte, cu salariul neschimbat. Având în vedere însă faptul că mulţi alţii au rămas cu totul fără slujbe, se presupune din oficiu că ar trebui să fie mulţumiţi…

Altă profesie solicitată acum este cea de poliţist. La fel ca medicii, au rămas pe metereze, şi ei lucrează la intensitate maximă, atât în a veghea respectarea prevederilor ordonanţelor militare, cât şi la menţinerea ordinii şi disciplinei. Ei sunt acum şi singurii care aduc bani la buget, au dublu rol, deci cinste lor…

O profesie care parcă a renăscut este cea de militar. Pentru că e ca o stare de război în lume, armele sunt pregătite. Dacă înainte erau doar prezenţi în exerciţii militare, adică în jocuri de-a războiul, în zone de conflicte îndepărtate, şi la parade, azi conduc spitale şi asigură ordinea împreună cu poliţia şi jandarmeria.

Şi, în sfârşit, dar nu în cele din urmă, o profesie care a sărit cu siguranţă câteva trepte în atenţia tuturor este cea de preot. În toate vremurile de restrişte oamenii au căutat şi un alt fel de sprijin în afară de cel al doctorilor şi al militarilor, anume din partea divinităţii. Ironia face că acum, când importanţa lor a crescut considerabil, preoţii sunt cei mai vitregiţi din punct de vedere financiar dintre toţi cei pomeniţi mai sus. Numai în judeţul Iaşi sunt câteva sute de slujitori ai Domnului care au ajuns în pragul critic de subzistenţă, trăind doar din salariul de mai puţin de 500 lei.

Aşa e mereu în viaţă, când unora le merge rău, altora musai trebuie să le meargă bine pentru ca balanţa să rămână mereu echilibrată. Unii stau degeaba şi primesc bani, alţii au intrat în şomaj, alţii muncesc zi şi noapte pe nimic, dar alţii muncesc mult şi fac şi bani cu caru’. Menţionez în acest ultim caz fabricile de coşciuge, firmele de pompe funebre, muncitorii care sapă gropi şi, să nu uităm, producătorii de măşti şi mănuşi sanitare care chiar sunt pe val şi chiuie…

Ce să zic, pandemia asta ridică o mulţime de semne de întrebare, dar având în vedere că majoritatea celor dinainte, incluzând aici toate valurile ciumei începând din 1331 şi terminând cu 1750, au venit din sau de lângă China, cred că tot acolo putem găsi şi răspunsurile pentru toate nelămuririle… Deci spre Răsărit e calea, tot spre Răsărit!..

Briscan Zara este scriitor şi publicist